Blogu' lu' Peşte

De ce i-am dat ”Like” lui Gigi Becali...

2011-12-08T02:09:00.003+02:00

Becali nu s-a îmbogățit făcând afaceri cu Statul. Poate a prins și el o ciozvârtă cu terenurile MAPN-ului, însă cea mai mare parte din avere a făcut-o legal. Literar cinstit, adicătălea... Când a fost la stână (unde, apropo, se muncește !), cănd a cărat cărămizi de telemea împăturite în ”Sportul” pentru de-alde Hagi, când a cumpărat ieftin și a vândut scump, când a speculat, valorificat sau multiplicat - Gerge Becali, zis Gigi - și-a făcut averea pe barba lui, nu neapărat pe seama noastră. Pe Becali nu-l simți în buzunar. Între șmecherii de lojă ai fotbalului românesc, nu cunoaștem mulți cu ”CV”-ul ăsta. De exemplu, domnul Iancu de la Timișoara e cult. Are vorbele la dânsul, e și golan, poartă și cravată. E ferm sau are cojones. Sare și calul dacă e sau nu cazul, știe o mulțime de cuvinte, a citit cărți și posedă - întotdeauna ! - adevărul absolut... Aparent, o viță superioară unui cioban machidon. Și totuși, domnul Marian Iancu îmi dă o senzație în plus. Un fior în TVA, pe toate bonurile de supermarket... Sunt curios, câți ”domni Iancu” mai sunt în România ?...
Nu foarte mulți - ca stil și oratorie, mulți ca rețetă a succesului...
De Porumboiu nu zic nimic. Eu l-am văzut la televizor, în direct, plantând o pădure. Cu voluntari mulți, cu lopeți și tricouri tip, Porumboiu planta copaci, cât se vedea orizontul operatorului. Mulți-mulți...puieți. A fost prima dată în viața mea când am văzut cum se plantează o pădure, nu cum se taie ! A transmis Realitatea în direct și vocea lui Tatulici mă convingea că e pe bune... Puiul ăla de codru imberb mi-a dat lacrimile, gen...că tot se poartă...
De atunci, am dat și eu jos pălăria pentru țărănoiul școlit Porumboiu și am încheiat paranteza.
George Becali, că despre el era vorba, face parte dintr-un soi digerabil, chiar dacă a crescut pe coclauri și o ia, de cele mai multe ori, tot pe acolo... Tot el mă amuză aproape în fiecare zi. Ce zice, face sau ce gândește el va fi tot timpul subiect de presă. E primul pe toate site-urile de sport, aproape în fiecare zi.Sau oră... Pentru că tot noi citim, ascultăm, vedem, comentăm și alimentăm mai departe personajul Becali. Îl cerem și-l primim, pentru că-l merităm. Pe mine, Becali mă amuză cel puțin de două ori pe săptămână. Desigur, așa v-ați dat seama toți că nu sunt stelist. Mă gândesc uneori că există suporteri fanatici ai Stelei care iau calmante din cauza lui... De niște ani !
E credincios și mincinos și fariseu. E generos și profitor...
Becali e alb și negru, nu e nici alb, nici negru și e tot timpul caricatural. E simpatic de haios, uneori și când e maxim de mârlan, e amuzant și pur și simplu. Oamenii îl plac, îl simpatizează, că de-aia ni-l dați - voi jurnaliștii - toată ziua, peste tot. Poporul îl iubește ca pe nebunul satului. Dacă l-ar vota toți țăranii care i-au lustruit dreapta de-a lungul anilor, prin țara asta, Gigi ar ieși președinte detașat.
Apropo, a făcut și Becali două brazde de case. Mai mici, mai cotețe. Vorba românului - le-a dat, nu le-a luat, ca apa... Cum necum, le-a făcut el, pe banii lui pentru niște unii fără case. În aceeași perioadă, statul român nu-și permitea luxul, după inundații... El și-a permis. A scos din balot niște teancuri, a plătit niște oameni, a cumpărat niște mărfuri, a pus niște mistrii și i-a dat peste bot guvernului, cu g mic. Mi se pare o ispravă destul de serioasă pentru un cioban.
Tot cioban e și la Steaua, unde nu e stână. De fapt, n-ar trebui să fie, dar el nu vrea să înțeleagă asta. Oile, oi, fotbaliștii fotbaliști. Stână...stea. Nu merge. Ăla care a scris ”Miorița” era beat sau cretin. Gigi e la stână, se vede, și se simte iscusit. Acum, de când Steaua joacă pe toate miriștile, se îndeplinesc și criteriile geografice ale transhumanței. Vara, cu turmele la păscut în Ghencea, iarna cu caravana prin împărăție, unde e mai ieftină gazda... Șef de turmă, nea Gigi. Dictonul lui (unul dintre numeroasele) ar trebui să fie
”Sunt deștept și dacă nu sunt, mă fac !”
Cum păstorește la Steaua este degradant, nu amuzant. Totuși, acolo vorbim de istorie. Gigi, ești praf la afacerea asta, las-o Dumnezeului !!
George Becali crede că prinde din mers orice, și de-aia se pricepe. Toți îl aprobă. Știe că-l duce mintea, dar crede că-l duce mai mult decât e cazul. În jurul lui mănâncă plăcinte dobrogene multe personaje spilcuite și toate urmează o coregrafie zilnică să-i arate lui Gigi cine este Sfinxul, pupându-i inelul cu ghilimele. În jurul lui George Becali zis Gigi se țese un Univers în care el este un fel de trimis al Domnului, sau cel puțin un preferat. Lui Gigi îi place vorba dulce. Face bine la ten, se simte bine în oglindă și asta contează. Chiar dacă îl costă scump la buzunare. Gigi hrănește gurile care îi cântă dulce și fals. Viața lui e un musical lăutăresc pe Trinitas, în formă glorios-pioasă. Pentru cine are bani, e tentant ca o bomboană fondantă universul lui Gigi și duce la ce-a avut Ceaușescu. Un portofel de paranoia și multe gloanețe la zid. Într-un fel, săracul de el...
E greu și pentru un Marian Iancu să-și păstreze capul pe umeri într-un palat ca ăla cu Isus bătut în cuie. Becali are oi la palat. E bine și rău că le are...
Să nu mă înțelegeți ”stelist”...
Nu i-am ridicat o statuie lui Gigi, George, domnul sau cum vreți să-i spuneți Becali... Pur și simplu, cred că dacă n-ar fi el, lumea ar fi puțin mai plictisitoare. Și asta e imens. Nu sunt vreun fan, dar nici nu mi se pare normal să-l înșurubăm în nisip și să-l luăm la țintă...
Atât.
Să zicem că n-am chef de încheieri cu tîlc. Poza, n-are nicio legătură...

Greuceanu

2011-05-22T15:16:00.000+03:00

Zilele trecute mi-a intrat în casă prima muscă pe 2011. Mai mare decât o musculiță de oțet și mai mică decât sora ei puturoasă – musca de bălegar. O lighioană de talie medie, fără pedigree. M-a bâzâit enervant prin toate camerele și chiar dacă am încercat insinctiv și semi-conștient s-o prind, a reușit să mă ”dribleze” cu ușurință de fiecare dată... Nu-mi dau seama cum reușește musca să evite un căuș de palmă cu atâta ușurință. Nu zboară nici cu precizie de colibri, n-are nici viteză și face și zgomot... Chiar dacă pare pradă sigură la prima vedere, insecta asta nepopulară se descurcă de minune în secolul XXI. Evident, mai bine decât noi...

Apoi, a devenit o constantă a vieții mele casnice. Câtă vreme am manevrat mouse-ul, s-a plimbat mândră pe mâna mea, scărpinându-se impasibilă după ceafă. Și-a găsit timp, din când în când, să-mi lase o vagă senzație că ar vrea să-mi intre în gură, am simțit-o prin păr sau m-a sfidat cu un zig-zag de Zorro pe ecranul monitorului. Apoi, mi-am dat seama că vine după mine peste tot ! Eu am mâncat în bucătărie, ea m-a așteptat cuminte pe faianță, curățându-și labele. Apoi, în sufragerie – când pe masă, când pe mine, când pe monitor. Când m-am trezit dimineața, era cu mine în dormitor... După două zile, m-am obișnuit cu ea și am botezat-o Greuceanu...

A fost suficient să-i găsesc un nume, și toate s-au schimbat. Pur și simplu am asimilat-o ca pe un membru al familiei. Am avut grijă să mă uit unde mă așez, să nu fac mișcări prea largi și să-i las ușile deschise prin casă, în caz că are chef să survoleze împrejurimile. A treia zi i-am pus nișe zacuscă pe un șervețel, în sufragerie... Eu pe computer, Greuceanu la masă. A mâncat cu poftă, i-am urat să-i fie de bine...

Astăzi a dispărut Greuceanu ! Probabil am uitat un geam deschis, a dat o raită pe-afară și n-a mai găsit drumul spre casă. Am căutat-o peste tot, am ascultat atent, poate îi prind bâzâitul pe undeva, am întrebat păianjenii prin colțurile camerelor să văd dacă nu s-a întâmplat vreo nenorocire... Nimic ! Nici urmă de Greuceanu ! Sunt disperat ! Astăzi o să lipesc un afiș prin cartier, poate am noroc și-o găsește vreun vecin... Dacă o vedeți pe undeva, să știți că-i place zacusca și răspunde la numele de Greuceanu. Vă rog, ajutați-mă !

Leca Vasile

2011-03-27T00:18:00.003+02:00

Leca Vasile, cetățean fruntaș, notar în comuna Făurei. Un nume dintr-o statistică... Pentru cei mai mulți dintre noi, un subiect neinteresant și un motiv de ”skip”. Pentru tata, o veritabilă biblie a moralității... Ambele extreme sunt dăunătoare în 2011, dar asta era o paranteză (doar) pentru el...

Leca Vasile a fost străbunicul meu. L-am cunoscut foarte târziu, când eu eram prea mic să-l asimilez și el era prea bătrân pentru a mă fascina... Un bărbat ursuz și tăcut, după toate aparențele, mai mult plângând în ultimii ani de viață... Nu-mi plăcea să mă pupe, nu-mi plăcea mirosul de vechi, nu mi-a plăcut să-l văd doborât de vreme, în așteptarea morții. Știți cum sunt bătrânii, așa că vă dați seama cum sunt ”foarte bătrânii”... Totuși, din sutele de povești fascinante în primă audiție (și exasperante prin repetiție) povestite de tata și nu numai, Leca Vasile a fost un bărbat dat dracului... Franc, un model de urmat. Aproape utopic...

În Al II-lea Război Mondial, pe vremea când România întorcea armele ca o târfă împotriva Reich-ului aliat, în comuna Făurei erau găzduiți de ceva vreme ofițerii germani. În casele românilor. Cantonată în apropierea localității, armata prusacă era un exemplu de civilizație și rigurozitate pentru care noi, ca nație, n-am putea să ne facem vinovați nici într-o mie de ani de exercițiu... Ofițerii Reich-ului erau cazați privilegiat în casele țăranilor mai răsăriți, care - prin natura lor ospitalieră pe vremea aia - îi tratau ca pe rude apropiate... Nemții n-au fost intruși aici, n-au furat ceasuri și nu ne-au violat femeile. Ne-au învățat în schimb ce înseamnă igiena, politețea, rigurozitatea și punctualitatea. Din păcate, n-am ținut minte nimic din scurta şi perfida noastră alianță cu Germania...

Unul dintre ”răsăriții” comunei era Leca Vasile. Un tip de o verticalitate enervantă, obsedat de etică, bolnav de cinste și suferind de omenie. Știa carte, nu vorbea prea mult, zâmbea și mai rar, dar avea un cuvânt de spus în comunitate - cu efect de lege - tocmai pentru că i-ar fi fost imposibil să se abată de la adevăr... Oricare adevăr... Oamenii știau asta și-l respectau, veneau să-i ceară ajutorul sau pur și simplu să-i medieze în cine știe ce conflict sătesc. Din aceeași cauză, în casa lui Leca Vasile era găzduit ditamai ofițerul german superior, asimilat rapid de familie ca un fel de frate vitreg de peste mări și țări. Mâncau la aceeași masă, aceleași bucate. Conversau, gustau țuica sau beau din ea până îi cuprindea somnul, la fel, neamț sau român...
Apoi au venit rușii...

Regele Mihai a abdicat repejor, a dansat cazacioc pe masă cu oficialitățile de la Moscova, și-a luat vagoanele cu patrimoniu și s-a cărat rapid... Ca bonus, l-a oferit rușilor și pe Antonescu - lucru pentru care (permiteți-mi o paranteză) n-o să-l iert niciodată pe clăpăugul ăla penibil...

Obligată să se retragă precipitat, armata germană a părăsit în mai puțin de 24 de ore Făureiul, lăsând în urmă prieteni români, ibovnice sau prunci fragezi cu ochii albaștri... N-au reușit să fugă toți pentru că rușii veneau cu ”vânt din pupa” călare pe tancurile T-34. ”Davai ceas, davai nevastă”... Unii nemți au rămas în urmă și au fost prinși. Cei mai mulți au ajuns la minele de plumb de la Kolîma, unde au murit încet și chinuit, alții au fost executați pe loc. Rușii nu sunt germani, așa cum românii nu sunt germani...
Ofițerul neamț găzduit de Leca Vasile n-a apucat să fugă. Habar n-am de ce... Pur și simplu când au ajuns rușii la Făurei era ascuns într-o șură din sat, acoperit cu fân și cu inima bătându-i să-i sară din piept. Au răscolit ”ivanii” după prusaci, au scotocit prin casele românilor, apoi și-au așezat tabăra în același loc unde fusese cantonată cu două zile mai devreme armata germană... Ofițerii ruși au fost găzduiți în aceleași odăi în care dormiseră superiorii germani, c-așa e-n viață...

Leca Vasile a primit din nou un ofițer superior. Rusul a fost asimilat rapid de familie, tratat ca atare, și dacă n-ar fi fost altă limbă și altul apetitul pentru țuica noastră de bărăgan, nici nu ți-ai fi dat seama că s-a schimbat oaspetele... În tot timpul ăsta, tolomacul de german rămas în urmă a stat ascuns cu săptămânile prin beciuri și pătule, fiind hrănit pe furiș de Leca Vasile și de săteni. Dacă te prindeau rușii că adăpostești un inamic hitlerist, în cel mai bun caz erai executat pe loc. Dacă aveai ghinionul să pici pe mâna NKVD-ului - poliția politică a lui Stalin - nu-ți rămânea decât să te rogi la Divinitate să crăpi, după multe ore de tortură. Cetățenii din Făurei și-au asumat riscul și l-au hrănit pe neamț, l-au adăpostit și au așteptat să pice de undeva o soluție...
Apoi, într-o noapte, Leca Vasile s-a îmbătat cu rusul și i-a spus... I-a mărturisit că satul ascunde un neamț, i-a spus povestea lui și l-a lăsat să judece... Rusul nu mai era de mult un străin cantonat în Făurei... Ospitalitatea și charisma afurisitului de român l-au dat gata... Leca Vasile l-a pus să jure că dacă o să-l împuște pe german, atunci să-l împuște și pe el, primul... Și a venit cu neamțul de mână...

Culmea, pe bolșevic îl chema Serghei. Un clișeu de nume rusesc, dar mi l-au confirmat trei persoane... L-a adus Leca Vasile de mână pe neamț și l-a pus față în față cu rusul... Apoi s-a pus între ei și a cerut primul glonț. N-a fost să fie, pentru că Serghei era om, sau îl omenise prea bine Leca Vasile. Era un fel de fiu, așa cum era și neamțul ascuns în pătul... Omenia se ridica pe vremea aia dincolo de ideologii, războaie sau interese... A strans din dinți Serghei și i-a strâns mâna neamțului...
Nu doar că l-a iertat și nu l-a dat pe mâna NKVD-ului, dar Serghei s-a ocupat personal de evadarea prusacului, ca în filme. I-a făcut rost de o uniformă rusească, i-a dat documente false, o mașină și un șofer care să-l ducă până la granița de război, de unde prusacul a fugit la ai lui, în siguranță... Și-au riscat toți pielea. Leca Vasile, Serghei și șoferul... Pentru un om, în virtutea calității de om...

La mulți ani după terminarea războiului, Leca Vasile a primit de la poștașul din Făurei o scrisoare ticsită de timbre... Îi scrisese neamțul... Ajutat de ruși, fugise noaptea printr-un câmp minat, apoi aproape l-au împușcat ai lui, a dat un milion de explicații și într-un final a scăpat... Acum, după niște ani, neamțul avea o nevastă și doi copii, o viață senină și un viitor... Acum, germanul îi scria o scrisoare cu lacrimi de recunoștință lui Leca Vasile, într-una din puținele povești cu happy-end din Al II-lea Război Mondial... Eroul principal ?... Leca Vasile. Cetățean fruntaș, notar în comuna Făurei...

O poveste adevărată... În prezent, o expresie arhaică și estompată, ca o poveste de război... Un nume dintr-o statistică...

Dom' Petrică

2011-03-22T13:44:00.000+02:00

Dom' Petrică era un pensionar stilat. Demodat de pedant, tot timpul cu ochelarii pe nas, cărunt, înalt și slab, omul nu ridica vocea niciodată. Trebuia să te concentrezi uneori să-ți dai seama ce spune, pentru că valsa vocalele numai pe ton jos și studiat. Ați văzut cum vorbesc lorzii prin filmele britanice ?... Cam așa vorbea dom' Petrică, numai că în limba română. Pun pariu că mulți dintre noi habar n-au că poate fi folosit în așa mod vocabularul. Eu am descoperit norocos pe la vreo 10 ani latura lui aristocratică. Cu dom' Petrică...
Împreună cu alți pensionari, dom' Petrică juca șah toată ziua într-un părculeț verde asediat de blocuri. Pe o masă de ciment, cu mozaic din faianță, un grup de bătrâni amesteca de dimineața până noaptea piese de fildeș. Albe și negre...

De multe ori stăteam cu orele să-i văd cum joacă și mai ales să le ascult comentariile. Dom' Petrică mă făcea să râd de fiecare dată, chiar dacă nu spunea decât ”Ooo, daa, desigur !...”, la fiecare mutare greșită de-a adversarului. Juca cel mai bine dintre toți și chiar dacă mai lua bătaie, era greu să-l vezi scos de la masă. Când se întâmpla, exclama entuziast ”formidabil !”... Mă uitam la joc fără să comentez, de frică să nu fiu alungat din casta jucătorilor... Erau destul de morocănoși bătrânii și dacă-i scoteai din ale lor, riscai să te trimită la fotbal. Mai puțin dom' Petrică. El era tot timpul jovial, pentru că oricum, era tot timpul la masă...

Din cauza lui dom' Petrică mi-am luat o carte de șah și am învățat deschiderea siciliană...

Apoi, într-o zi oarecare, dom' Petrică m-a invitat la joc. Așa, din senin, după ce tocmai rulase de vreo două ori adversarii. N-aveți idee cum îmi tremurau mâinile pe pioni ! Eu, să joc o partidă cu dom' Petrică ?! Dacă astăzi m-ar invita Obama la golf n-aș fi nici pe sfert impresionat de invitație pe cât am fost atunci... Față în față cu dom' Petrică, pe tabla de șah. Eu, cu albele...

Am jucat atent fiecare mișcare și m-am concentrat în special la defensivă. Deschidere prevăzătoare cu nebun și cal. Apoi, rocadă mică... mă gândeam în șapte direcții și nu mutam până nu plimbam ochii pe toată tabla. Ceilalți pensionari ne-au înconjurat cu interes amuzat și deveniseră brusc, chibiții mei. Eram pe cai mari - jucam șah cu dom' Petrică și mă pricopsisem ad-hoc și cu o galerie pe cinste...

Desigur, am mâncat bătaie. Rapid... Pur și simplu, m-a făcut praf. Apoi, mi-a acordat revanșa și m-a bătut din nou. Și încă odată... Chiar dacă începeam bine, reușeam niște artificii tactice sau câștigam vreun pion, invariabil mă grăbeam undeva și pierdeam regina. Sau turele, nebunii, caii și apoi regina... N-am mai vrut să ies de la masă, enervat până la Dumnezeu de așa umilință și ceilalți pensionari au acceptat să rămână galerie, așteptând să-l bat, măcar odată !

”Dom' Petrică, tot te bate copilul ăsta până la urmă și te face de râs, ascultă-mă ce zic !”, auzeam după fiecare înfrângere în jurul meu, și parcă prindeam aripi...

Hai să mai facem una ! Joc eu cu negrele !

Am jucat cu dom' Petrică șah toată ziua. Încet-încet, galeria mea de pensionari s-a rarefiat discret, apoi s-a evaporat la căderea nopții. (Prea) târziu le mulțumesc acum pentru încredere, chiar dacă nu mai e niciunul pe-aici să citească. Au așteptat câteva ore bune să câștig o partidă... Nu l-am bătut niciodată pe dom' Petrică... Am fost de câteva ori la un pas, am ratat chiar o lovitură de grație, dar n-am reușit să câștig. Dincolo de miezul nopții am rămas eu, dom' Petrică și treizeci și două de piese, albe și negre. Am jucat șah până m-a găsit mama, noaptea târziu și m-a dus aproape în șuturi acasă... Mă căutase pe toate maidanele, mai avea puțin și chema poliția, dar la șah cu pensionarii nu-i trecuse prin cap să verifice... Cui i-ar fi trecut ?!...

Dom' Petrică nu mai e de mult, săracul. Nici el și nici eleganța lui cu sonoritate de gramofon... Ziua în care n-am reușit să-l bat la șah n-o s-o uit niciodată. Dom' Petrică mi-a acordat răbdător revanșă după revanșă, la infinit, pentru că nu era cavaleresc să facă altfel... A jucat cinstit, fără să mă lase să câștig și m-a învățat în ziua aia o grămadă de mutări inteligente... Mi-a spus să joc tot timpul cu albele, pentru că mi se potrivesc. Nu știu cât am băgat la cap sau cât mai țin minte... Au trecut vreo douăzeci de ani de atunci, însă tabla de șah o văd și astăzi în fața ochilor... Pe dom' Petrică mai greu... Figura lui de om bun s-a păstrat mai mult ca o senzație și mai puțin într-o formă... La fel, stilul lui aristocratic de a valsa cuvintele... Nici nu-mi dau seama ce e mai ciudat. Că-mi amintesc de dom' Petrică, sau că abia îmi mai aduc aminte de el ?...

Kasem Abu Bakr

2011-03-04T21:03:00.002+02:00

L-am cunoscut pe Kasem Abu Bakr la o cafea... ne-am împrietenit în vreo treizeci de secunde, de parcă ne știam de la grădiniță... Un tip al dracului de comunicativ, pe care l-am evaluat greșit la vreo 25 de ani, fără briz-brizuri, formule de politețe și coregrafie de oraș. Simplu, cerebral și relaxat. Înainte să ne dedăm la amabilități, a intrat în cafenea o duduie interesantă. .. I-am făcut semn cu cotul, golănește...
”Bunuță roșcata asta...” ” E operată la nas...”, mi-a răspuns sec.

”Nu e !”, am replicat, foarte încrezător în capacitatea mea de a detecta operațiile estetice, inclusiv pe întuneric... Pe bune, dacă ți-ai modificat vreun oșcior la față, îmi dau seama în câteva secunde, chiar dacă te văd într-un club după cinci pahare de Jack Daniel's sec, cu gheață...

”Ba e operată”, a replicat cu un calm superior Kasem, și deja îmi venea să-l iau de piept...”Nu e, frate !...E nasul ei !”... ”E operată...”, plusează el impasibil, de-mi vine să mă duc cu tupeu la gagică s-o întreb... ”Nu te supăra... ți-ai făcut cumva operație estetică la nas ?”... M-am abținut cu greu, realizând că aș fi cel puțin penibil în mârlănia mea...

Kasem arată ca un golănaș isteț, subtil pedant în spatele unei aparențe de neglijență masculină... Nu e nici neras, nici bărbierit, nici frumos nici urât, nici studiat nici grobian. Pur și simplu e calm și sigur pe el, fixându-te cu un zâmbet impasibil și relaxant ca o bere la umbră în mijlocul lui august... Are charismă... E chirurg estetician, deci știe când un nas e operat sau nu...
Avea dreptate. Gagica era ”cioplită”... Cu talent, pe bani frumoși, dar cioplită... ”Dacă te mai uiți odată la ea, n-o să ți se mai pară atât de drăguță...poate doar din profil”, zice Kasem... Mă uit din nou, convins de statutul lui profesional și mă iau nervii când realizez că are dreptate... Roșcata are un nas suspect de obraznic, și din față mi-e clar că e departe de ce părea dintr-un lateral...

”Al dracului arab, ce ochi are !!”, îmi spun în gând... ”Da, frate, e urâțică, ai avut dreptate...și e și operată la nas...”, capitulez eu cu un ton dezamăgit...”Ți-am zis doar...”, pune el degetul pe rană, zâmbind golănește pu sub o mustață subtilă...

”Kasem este Imamul nostru”, aruncă din senin prietenul meu Sami, zâmbind larg...

”Mă ia la mișto !”, gândesc într-un micron de secundă și răspund spontan cu un rânjet superior.. ”Daaaa, frate, el e Imam și eu sunt Albă ca Zăpada !”... ”Nu, pe bune...Kasem e Imamul nostru de la moschee !”, insistă Sami, și-l cunosc suficient pe marocan cât să știu că n-ar forța niciodată o glumă răsuflată, dacă l-ai prins în flagrant...

”Fără mișto...tu ești Imam ?!!!”...”Da”, răspunde Kasem la fel de sec, mai serios decât sfântul profet...”Imam, adică preotul vostru musulman ?!”, întreb tâmp și neîncrezător...”Da !...uite o carte de vizită”...

Kasem Abu Bakr e preot musulman ! Și chirurg estetician !...

”Păi bine, Imamule, nu avem aici un conflict de interese ?”...Allah zice: ”Tu te naști cu fața asta !”, dar vine Imamul și zice ”Nuu...vino la mine, și-ți fac alt nas, îți umflu buzele și-ți ridic pomeții”...

”Dacă felul în care arăți prin naștere îți otrăvește sufletul și-ți afectează viața, eu te repar”, răspunde Kasem. ”Dacă îmi aduci o poză cu Brad Pitt și-mi ceri să te fac la fel, te trimit la plimbare... Eu nu tratez vanitatea, și nu te operez niciodată de două ori, decât dacă am greșit eu ceva și e cazul să repar...dar nu e cazul... Dacă te întorci că vrei nasul mai cârn decât ți l-am făcut prima oară, te trimit la plimbare... Eu îți vindec sufletul, nu te reinventez...”

Mă uit la el ca boul la poarta nouă, și nu reușesc să-mi reprim un gând clandestin...

”Incredibil...golanul ăsta simpatic e preot musulman !”...

Am vorbit o grămadă cu Imamul Kasem , despre toate prostiile. A ascultat până la capăt, a raționat și a tolerat cu argumente logice blasfemii pe care orice religie le-ar fi negat. Inclusiv a lui. A venit cu replici pertinente și susținute științific, nu religios. Kasem nu bea, nu fumează și se roagă de trei ori pe zi. Citește slujba în araba veche - o limbă pe care o știu puțini și o vorbesc și mai puțini... În sfârșit, am descifrat zâmbetul senin de pe fața doctorului... ”Deci ești Imam...foaaarte tare !”, adaug, surprins de clișeul idiot pe care tocmai l-am slobozit involuntar...

”Fii atent, că vin la tine de Paște, Imamule !”, adaug cu un aer teribilist...

”Te aștept. La noi, moscheea e deschisă tot timpul. Vino când vrei...”, parează natural Kasem, de parcă mă invita la o bere în Herăstrău...

”O să vin !”, închei eu...și fie vorba între noi, chiar o să mă duc. Anul ăsta fac Paștele la moschee, și poate la anul merg cu tupeu la o sinagogă, să vedem ce-o să fie...

”Sună-mă, dacă e ceva”, îmi întinde Kasem o carte de vizită după ce dă peste cap ultima gură de fresh de portocale... Îmi strânge mâna ferm, salută șmecherește din ochi și pleacă în stil, de zici că n-avea altă treabă pe lume decât să-i fure gagica lui Poponeț...

Kasem este Imam, doctor estetician și nu-și ia la mișto nici meseria, nici vocația... De Paște, mă duc la el. O să mă descalț la intrarea în moschee, o să-mi fac o cruce largă și o să-l salut ca pe un șmecheraș charismatic și haios pe care l-am cunoscut într-o cafenea...

Să-i spun ”sărut-mâna părinte ?”...

Probabil m-ar pufni râsul și pe mine și pe Kasem... Preotul musulman pe care s-ar putea să-l confunzi cu un băiețaș de Dorobanți, uns impardonabil cu har de un Allah prea destins pentru a ține cont de canoane...

Femeia, pe bune...

2011-02-28T23:25:00.003+02:00

Sunt de acord cu sintagma ”toate femeile sunt frumoase”. Nu e un compliment de sezon. Pur și simplu, uitați-vă la noi, bărbații, prin comparație. Niște barbari. Avem păr pe piept, chelim din tinerețe și facem burtă din adolescență... Cei mai mulți dintre masculi au eleganța unui hipopotam mahmur, după o cină cu fructe fermentate... Ați văzut reclamele la bere ?... Sunt odioase, dar nu sunt departe de realitate. Să fim sinceri cu noi. Vă imaginați o lume fără tocuri ?... Eu nu. Fără șuvițe de păr aranjate teatral, cu capul înclinat într-o parte...Fără parfumuri și piele fină ? Fără manipulare dulce, fără toane, fără manichiură french și lipstic cu aromă de zmeură ? Fără indecizie la cumpărături, fără farduri și glezne subțiri... O lume seacă. Dacă toate astea ar dispărea - să zicem - joi, eu vreau să fiu mort și îngropat vineri dimineața... Ați văzut cât de frumoase sunt mamele ? Gândiți-vă la mamele voastre și încercați să vă imaginați ceva mai frumos...Nu există. Așa cum nu există frumusețe masculină. E o contradicție în termeni ! Bărbații socotiți ”frumoși” au sigur o latură feminină. Se cheamă metrosexuali, nu bărbați. Când râde unul de-al nostru, cel mult te face să râzi. O femeie te topește cu un singur zâmbet, și cu o privire pe sub sprâncene te bagă în pământ. Arătați-mi ceva mai puternic pe lume ! Pur și simplu, mi-ar fi groază să-mi imaginez o planetă fără femei. O lume fără inspirație artistică, fără tandrețe. . Fără flirt. Fără pasiune. Fără forme rotunde. Iadul ar putea să fie foarte bine un Paradis fără femei... Doar noi bărbații, un ocean cu hamei și o veșnicie să căutăm un sens în toată povestea...

Întâlnire cu Dumnezeu...

2011-02-24T10:35:00.003+02:00

Astăzi m-am ciocnit de Dumnezeu... N-am planificat nimic, n-am prevăzut momentul, nu mă așteptam sub nicio formă la o așa confruntare... M-a surprins întîlnirea, așa cum niciodată în viață n-am fost în stare să anticipez ce urmează. M-am lovit de Dumnezeu la fix... Pur și simplu, ne-am izbit în mulțime accidental, dacă acceptați ideea că există accidente. O idee pe care am învățat de la Dumnezeu să nu o accept...

Pentru o secundă am înghețat, căutând formula de politețe pe care nu știam sigur dacă o datorez... I-am cerut iertare pentru neatenție, deși nu mă simțeam altfel decât bine intenționat și nici nu credeam că e cazul să mă scuz, deși tot timpul e cazul... A râs cu poftă, de parcă I-am spus cea mai bună glumă listată vreodată pe Google...

Dumnezeu râde tot timpul, ca un zmintit !

Râde cu poftă la fiecare poantă, râde cu noi sau de noi, râde în hohote când se uită la El și la opera Lui. Dumnezeu râde când doarme pentru că ne visează frumos... Pur și simplu n-ai putea să ștergi zâmbetul de pe fața Lui abstractă nici cu o radieră chinezească din latex cu aromă de trandafir...

Dumnezeu a inventat trandafirii... Albi, roșii sau roz...

Dumnezeu e haios...

Înainte să apuc să spun ceva, mi-a ferecat cuvintele cu un deget dumnezeiesc apăsat pe buzele mele impertinente...M-a pufnit râsul, pentru că Dumnezeu nu e nici autoritar, nici formalist... E suficient să te uiți în jur, și-o să-ți dai seama că poți să râzi în hohote, fără motiv... Am încercat să-I spun ceva, dar mi-am dat seama că n-are niciun rost. Le-a auzit pe toate oricum și nu-ți trebuie glas să te faci auzit când vorbești cu El. Pur și simplu, e suficient să te gândești... Dumnezeu știe tot și tot ce știe îl face să râdă... Uneori amar, amărui, dulce sau vesel. În hohote, ascuns în perdele de cer sau pe furiș... Nu știu. Lucrarea Lui, treaba Lui...

Am plecat împreună să bem o cafea pe care El a inventat-o într-una din cele șapte zile... Pardon... șase zile, pentru că în cea de-a șaptea S-a odihnit. L-am întrebat de ce are nevoie Dumnezeu de odihnă și mi-a răspuns fără cuvinte într-un un hohot de râs... Am încercat să mă uit în ochii Lui, dar m-am surprins ascunzându-mă inutil... Dumnezeu vede tot și tot ce vede i se reflectă în ochi... L-am întrebat de ce are ochi, mi-a răspuns că nu are nevoie.... Degeaba îți arunci privirea oriunde altundeva... Oricum îl găsești...

Dumnezeu a făcut pământul și cerul, soarele, luna și stelele și pe noi din stele, soare și lună... Întreabă-L de ce, și-o să-ți răspundă cu un hohot de râs...

Apoi am tăcut. Eu nu puteam să spun nimic, El n-avea de ce...

”Bună cafeaua”, mă gândeam fără cuvinte, și Dumnezeu mi-a răspuns cu un zâmbet pe care scria ”Mulțumesc !”... ”Nu-mi permit să mă gândesc mai departe”, i-am spus... ”Eu îți permit orice, așa că poți să te gândești unde vrei !”, mi-a șoptit într-un hohot de râs...

Dacă tot e aici, ce-aș putea să-L întreb ?, mi-am spus în sinea mea, deși era oricum sinea Lui... N-am știut de unde să încep... M-am gândit pe ascuns, conștient că n-am unde să mă ascund... A zâmbit subtil, lăsându-mi senzația că sunt doar eu și gândurile mele, deși era doar El și creația Lui. Aproape L-am crezut că nu știe... Privea atât de fascinat frumusețea răsăritului pictat în vitrine, de parcă nu făcuse El nici răsăritul, nici vitrinele... M-am uitat și eu să văd la ce se uită... Se uita la tot și la toate, zâmbind...

Atunci când nu râde, Dumnezeu zâmbește...

Am zâmbit și eu, de parcă am înțeles toate răspunsurile. Apoi mi-am dat seama că nu sunt decât eu... Am visat, sau abia acum încep să visez ?...

Copilărie

2011-02-10T13:56:00.000+02:00

Din suflet, mulţumesc fluturilor galbeni de mai, plecaţi acum în Paradis, rândunelei de pe verandă şi bătrânului cireş amar întors de mult în liniştea glodului... Mulţumesc vântului complice din streaşini, mirosului sfânt de carte veche şi podului fierbinte, încărcat de comori... Mulţumesc fiecărui necuvântător întors în ţărână şi lacrimilor pierdute în glod... Mulţumesc muşcăturii de viespe şi genunchilor veşnic zdreliţi, mulţumesc micii ferestre din spate şi merelor coapte pe foc, sacului alb din nopţi de colind şi fericirii dumnezeieşti din fiecare covrig căpătat....din fiecare nucă... ...din fiecare ou găsit în cuibar... Mulţumesc Ingerului meu Păzitor şi Sfântului Ispirescu pentru poveştile lui minunate, lui Iancu Jianu, Dumas şi Cavalerilor Mesei Rotunde, lui Stan Păţitul, Păcală, Harap-Alb şi Micului Prinţ... Mulţumesc lui Dumnezeu că m-a lăsat să cred în El şi celor ce au făcut ca acum să pot să spun Mulţumesc...

(Oblique Magazin - septembrie, 2006)

Spre altă finalizare, sexual adică care este...

2011-02-07T17:18:00.003+02:00

Astăzi am găsit în cutia de scrisori un fluturaș strident care mă invita la un salon de masaj erotic... Inimioare, fundal roz, steluțe și o hartă imposibilă, plus fotografia ”îmbietoare”. O invitație la salon de masaj erotic în cutia de scrisori ?!...Înțeleg, s-o lași sub ștergătorul vreunui BMW parcat la Belaggio sau în geamul unui Hummer cu numere de State, dar în cutia de scrisori ?!... O fi primit un fluturaș de-ăsta și doamna Leckter de la trei ?... ”Vino în paradisul plăcerilor”...

Îmi pare rău că am aruncat capodopera, că v-o arătam aici. Așa, s-o descriu puțin...

Ca ilustrație, pe față era o fotografie, presupun, cu rol de advertising... Două dudui mai rotunjoare (să nu zic grase unse) îl călăreau cu însuflețire pe un amărât de 60 de kile în chiloți și cu ciorapi negri în picioare. El, întins pe burtă, ele deasupra, sanky, îl masau. Erotic, adică... Ziceai că vor să-i fure un rinichi. Stăteau așa, cambrate să li se mai întindă pieile, de ziceai că se rup de la mijloc și aveau toate patru mâinile înfipte în amărâtul ăla... El, nu știu dacă era viu, că în fotografie nu părea să miște. Ele își ascunseseră fețele în păr, dar nu reușiseră același lucru și cu celulita care evada glorios dintre harnașamente - ciorapi port-jartieră - desigur - negri, niște pantofi de lac cu toc cui (trebuia să menționez ?), trei colăcei pe șolduri și niște pulpe foarte generoase. Nu purtau chiloți, așa că aveau aplicate niște steluțe de cenzură în zonele ”anume”, de parcă restul fotografiei era pudic și mai erau de acoperit doar două puncte... Imaginea mi-a inspirat o scenă din filmul Dracula, dar o variantă în regia lui Sergiu Nicolaescu la bătrânețe... Contesele supraponderale sug sângele poporului. Toată minunăția asta se întâmpla pe un pat cu lenjerie roșie, cu niște oglinzi mari, (n-am văzut în viața mea mai multe clișee sexuale decât pe fluturașul ăsta !) și - desigur - cu mențiunea în josul imaginii, - fotografie autentică - ... Aș fi fost foarte dezamăgit să nu fie așa. Măcar au decența să ne arate realitatea...

Cel mai tare mi s-a părut totuși sloganul. De departe...

”Vino in paradisul plăcerilor !...Cu noi o să descoperi și alte genuri de finalizare !”

...m-am gândit puțin... Eu vreau să descopăr alte genuri de finalizare ? Nu mai sunt mulțumit cu astea vechi ?... Sunt depășit de trenduri ?... E timpul să schimb ceva, în afară de mobilă ?...

La dracu', nici nu știam că există mai multe feluri de finalizare, dar să le mai și descopăr ! Omul, cât trăiește învață și din cutia de scrisori ! Brusc, mesajul promoțional al fluturașului devenea - dacă nu interesant - cel puțin palpitant ! Noi orizonturi ! Cu toată curiozitatea mea bolnavă, recunosc, n-aș vrea să aflu nimic nou de la duduile alea din fotografie. M-am speriat de dânsele... Din ce am dedus, cu ele descoperi ultima și suprema finalizare, și dup-aia te mănâncă. Invitația lor arată ca o chemare la safari, nu la sex. Și tu ești zebra.

Nu înțeleg, e ticsit orașul de reclame la bordeluțe d-astea clandestine...e chiar atât de mare cererea ?!...

Cât costă o urare de bine...

2011-02-05T22:41:00.000+02:00

Nu, nu...nu e nicio metaforă leșinată, e pe bune. Urările de bine pot fi evaluate cu precizie în bani. Poți să le faci preț. Chiar dacă teoretic par nobile manifestări pro bono, în realitate multe din ”toate cele bune” pe care le auzim depind de o anumită sumă pe care trebuie s-o plătim . Nu toate, dar cele mai multe da. Un exemplu caraghios ar fi cele pe care le primești sms de Sărbători - și care în mare majoritate nu fac nici două parale... Sunt atât de ieftine, încât trebuie să dai bani să le faci...
Urările primite de la familie fac toți banii dar plictisesc, implacabil. Le auzi de zece ori, una după alta, ca un fel de picătură chinezească de bine. Le știi pe absolut toate, de când erai mic și suficient de mare cât să localizezi niște date în calendar. Toate formulele, toate cererile, toată sănătatea și tot norocul... Paște, Crăciun, ziua mea, ziua lui... Asculți în mare parte absent și nu reușești decât să răspunzi cu alte urări-clișeu, chiar dacă simți din suflet ce spui, dar te plictisești ascultându-te... Poți să ghicești cu precizie cam cât costă o urare de bine, după ton și conținut, după conjunctură, dată sau situație economică. În funcție de cât de mult îi lași șpagă unuia care lucrează în servicii - de exemplu - o să varieze și formula standard de mulțumire. Să luăm un chelner de pe litoral...ba nu... să luăm tot un ”prieten” de-al meu - un taximestrist :)

Studiu de caz ?...

Dacă - să zicem ...

Cursa face 10 RON și tu lași 11, primești de la taximetrist mulțumirea standard, fără urare. Dacă urezi tu ceva la plecare, s-ar putea să răspundă identic, dar în general nu se mai obosesc... Deci, la 1 RON primești doar politețe. O urare de bine face mai mult de 1 RON, așa că să creștem potul...

Cursa face 10 RON și tu lași 13... Cum s-ar spune, 3 RON. Ești civilizat. Îți mulțumește omul cu un glas condescendent și mai adaugă o ”sănătate” sau un ”numai bine!”... Cuvinte puține, dar grăitoare. Se simte și glasul altfel, mai moale, mai cald și poți să observi o frunte destinsă în oglinda retrovizoare... Din inflexiunea vocii, omul îți dă de înțeles că acum la sfârșitul cursei și-a dat seama - în sfârșit ! - că ești un om de treabă. Nu generos, dar suficient de rezonabil pentru a merita amabilitate...

Dacă lași 4 RON peste, vocea taximetristului devine prietenoasă, iar urările de bine parcă se aud mai clar în spate... Orice-ai spune tu, el ți le întoarce vioi, la dublu:

- Sănătate !

- Sănătate !... numai bine și dumneavoastră !

Pentru un plus de 5-7 RON, deja te numești prosper și generos. În graficul urărilor de bine apare un element nou.

- Sănătate !

- Sănătate !... numai bine și dumneavoastră, să dea Dumnezeu !

...și pe ”Dumnezeu” îl simți rostit cu toată gura sufletului...

Dumnezeu este omni-prezent de la 7 RON în sus, vă garantez. Dacă taximetristul e agnostic, bagă trei formule de politețe intense, iar pe ultima încă o mai auzi pe când închizi portiera... Cei mai mulți sunt credincioși, din cât am observat. Pentru fiecare 7 RON lăsați în plus la o cursă de 10 RON o să-l invoce pe Dumnezeu cu naturalețe. Nu, serios! De la o sumă în sus, taximetriștii sunt cele mai empatice persoane... Te-au înțeles, s-au împăcat cu Lumea și cu ei înșiși pentru 5 secunde și zic, într-un fel, în sinea lor - ”Doamne, dacă mi-e bine, atunci să-i fie și omului ăsta !”

Cam 5-7 RON costă o urare întru Dumnezeu... Mai scump decât niște lumânări, este adevărat, dar nici nu trebuie să faci un drum până la biserică special pentru asta... Taximetristul se conectează la Divinitate acolo, în buza portierei...

Cândva, cu mulți ani în urmă, s-a întâmplat să merg cu un șofer foarte haios, care m-a distrat tot drumul... Cursa făcea mai puțin de 10 RON și i-am dat treizeci. Se întâmpla cu niște ani în urmă... I-am întins hârtiile, I-am spus "mulțumesc", să înţeleagă omul că nu vreau rest, iar el mi-a răspuns spontan și cu un aer golănesc:

”Frate, sincer ?... Ești prima vedetă pe care o duc cu mașina și nu e chitroasă, în pula mea !...

Suprem !

Am plecat puțin gâdilat în ego, recunosc, dar nu m-a ținut prea mult entuziasmul... Mi-am dat seama după câteva minute că nu mai aveam bani de țigări...

De ce nu am carnet de conducere…

2011-02-01T06:08:00.004+02:00

Una dintre cele mai frecvente întrebari pe care mi le pun cunoscuții este ¬ “Cum, tu nu ai carnet de conducere ?!” . Pentru că deja mă întreabă foarte multă lume chestia asta, o să raspund aici, cu scuze celor care sunt mai puțin interesați de acest aspect frivol al existenței mele umile…

Nu, n-am carnet de conducere ! Uite, din cauza asta:

Cei care au dat dovadă de nebunie curată și au mai citit blogu’ lu’ pește, cunosc deja fetișul meu social – jocul cu taximetriștii… Rup taxiurile în două, și ele pe mine... N-am carnet de conducere. Am făcut școala de șoferi pe la 25 de ani, luat pe sus de Dragoș. Pur și simplu nu-mi venea să învăț să conduc. N-am simțit niciodată nevoia să fiu la volanul unei mașini. Nu mă omor după ele, urăsc discuțiile despre mașini și motoare. Mai ales despre motoare… Daca mă pui sa aleg ceva pe gustul meu, o sa spun Smart sau Fiat 500. Și Mini Morris. Și atat….Am gusturi de femei la mașini, așa că vă dați seama ce pasiune turbată am eu pentru motorizate…

Din poziția asta, aproape cu japca, m-a dus cel mai bun prieten al meu să-mi iau carnetul de conducere ! Nimic special. Foarte mulți boi au carnet de conducere în România, așa că unul în plus nu se simte la număr, deci hop și eu. Nu e nicio ispravă sa-ți iei carnet, dacă tocești decretul și asculți ce zice omul ăla… La prima oră de condus, adica 7 dimineața, am ajuns direct de la o petrecere… Ziua unui prieten apropiat. Nu aveam automatism de șofer – “bautura = nu conduc”, așa că m-am dus ca un fluturaș să zburd prin trafic, după o noapte lungă...Nici măcar nu mi-am dat seama că ceva nu e în regulă, pentru că n-aș fi făcut-o… Dupa jumatate de oră, undeva prin intersecția aia nenorocită de la Baba Novac, a simțit instructorul că miroase a alcool în mașină și a făcut un mic atac de panică: “mă lași fără licențăăă, trage pe dreapta !” Sincer, abia așteptam momentul…

M-am prins repede cum e treaba. Instructorul nu m-a crezut niciodată că n-am experiență de șofer … Pur și simplu merg bine, nu alerg dar nici nu dorm pe mine si sunt foarte atent. Cum ar spune un prieten vechi, “Belesc ochii ca limaxul – melcul fără cochilie, pentru că el belește cel mai tare ochii dintre toți melcii: din cauză că merge în fundul gol, trebuie să fie mai atent decât ceilalți"...

E o responsabilitate mare și imprevizibilă, volanul… N-ai voie să renunți la concentrare deloc. De frică, aveam reflexe mai bune decât ale instructorului și-mi spunea de fiecare dată: “hehehe, tu ai mai condus, siiguuur…frânezi înaintea mea, tu ai reflexe lucrate, puștiule, ai condus mult fără carnet !...” Draci ! Nu vroia să mă creadă... Chiar mă enerva !

Discuțiile despre mecanica unei mașini mă omoară cu zile. Planetare, bielă, transmisie, bucșe, ambreiaj, pistoane, curele de transmisie…rahat. Sunt boul bălții, nu înțeleg nimic, pentru că nu-mi place. Nici n-am de gând. Singura mea pasiune în domeniu era – pe când aveam câțiva anișori - să pun petice calde cu unchiul meu Săndel pe niște cauciucuri de Dacie… Poate îmi dau seama unde se pune apa pentru parbriz, dar sunt șanse mari să confund gaura și să diluez uleiul. Ca să ridici capota, știu ca trebuie sa tragi de o chestie, dar eu nu știu unde e…

Să nu uităm alte ”plăceri” ale șoferului:
schimbarea caucicurilor iarna-vara, făcutul reviziilor, plătitul amenzilor, reparatul diverselor...

Mi-au furat oglinzile ! Mi-au tras o cheie pe portieră ! S-a ciupit parbrizul ! N-am rovinieta ! Îmi bate ceva pe dreapta ! Nu vrea casco să-mi dea banii ! Mi s-a aprins un bec la bord !...Mi-au spart cauciucurile !...etc, etc, etc, etc, etc....

Nu mi se pare nicio șmecherie să conduci o mașină dar e stresant să știi că ai atâtea responsabilități capitale pe cap. Pentru că pur și simplu, o eroare poate costa o viață ! Brrrr… cam mare presiune… Un bou care sare brusc de pe un trotuar să prindă tramvaiul, o vacă în sens giratoriu care taie fără semnal trei benzi la doi centimetri de tine…în fine. Toată lumea greșește, deci n-am exclus boul de la volan. Voi, șoferii cunoașteți și pietonii și – sanky ! – ”colegii” de trafic… Când conduci mașina, orice greșeală te costă cel puțin niște ore pierdute prin service-uri, în cel mai bun caz. În celălalt caz, lovești pe cineva, și posibilitatea asta chiar pune presiune pe șofer. În speță, pe mine. Am făcut școala începând din poligon, într-o iarnă, cu gheață și zăpadă, cu un instructor care mă ducea la 7-8 dimineața – fix când se duc oamenii la muncă - în zig-zag, prin tot orașul. În haosul ăla… Mă ducea pe bulevarde blocate sau pe străzi laterale înzăpezite și bonus niște drumuri cu gropi până la brâu. Peste tot, să văd cum e să conduci în cele mai nasoale condiții. Adică, în București… Per total, nu mi-a plăcut senzația deloc… Am terminat orele, dar nu mi-am dat niciodată examenul. Nu-mi trebuie, să conducă altcineva… Așa că am ales varianta mai păguboasă, dar mult mai comodă… Taxiul. De pe locul din spate fac poze pe geam cu telefonul, citesc presa, am căștile pe urechi și admir peisajul, în timp ce taximetristul ia în piept tot haosul din trafic. Unii sunt stacojii de nervi ! Eu mă amuz… Mersul cu taxiul costă mai scump decât să conduci mașina ta, e adevărat, dar face bine la sănătatea mintală… Iar vara, cu căștile pe urechi, merg pe jos distanțe uriașe, nici nu-mi dau seama… În mare, de-asta n-am carnet de conducere, și niciun chef să-mi iau… E ceva atât de ieșit din comun ?...

BONUS - IMPORTANT !:

De-a lungul anilor, am avut niște accidente spectaculoase din postura de pasager. Când mă urc în mașină, înainte să-mi așez fundul, îmi pun centura. În două din cele patru accidente majore pe care le-am gustat de pe locul din dreapta, centura mi-a salvat viața. 100%. Dacă nu o puneam, acum eram văzduh… Dacă iți pui centura o lună de zile în fiecare zi, te obișnuiești și nu mai stai fără. Dacă n-o am, simt că în orice clipă urmează să zbor prin mașină, pentru că nu mă ține nimic în scaun. Așa și este, într-un accident, și nu e nevoie de viteze mari să te faci praf ! Crede-mă, cordeluța aia contează ! Acum sunt viu pentru că am purtat centura de siguranță și era să mor când stăteam în spate și n-o purtam. Dacă o aveam pusă, nu pățeam absolut nimic. Fără ea, mi-am crăpat un cot, am spart o lunetă de Dodge cu capul și e mare minune că nu mi l-am făcut țăndări... Am scăpat cu zece puncte de sutură și de atunci, durerile de cap au altă dimensiune. Așa o sa rămână până crăp. Centura de siguranța este un automatism la mine… Dacă nu o porți, crede-mă, riști foarte-foarte mult !

În atenția mamei mele...

2011-01-25T04:41:00.004+02:00

Mi-e foarte greu să mă gândesc , retrăind momentele când am supărat-o pe mama... Oricum, mi-ar fi imposibil să le țin numărul, iar la consecințe nici nu pot să mă gândesc. Pur și simplu mi-e groază... Ciudat, nu-mi amintesc aproape deloc cum plângea mama când o aduceam în stare de disperare... Cred că de rușine, n-am înregistrat în sinapse niciunul din momente... Știu doar că am făcut-o pe mama să plângă de multe ori și mama nu e plângăcioasă... Din contră. Își sugrumă lacrimile până în ultima secundă, și rămâne dreaptă... Tot timpul a fost cel mai puternic din casă, inclusiv atunci când abia se ținea pe picioare. Mama nu bolește la pat decât în situații în care noi, ceilalți am solicita o internare la Urgență... A fost și ea bolnavă, dar n-am știut niciunul. Au supărat-o și pe ea mârlanii din troleu, au înjurat-o hoții de buzunare, i-au tăiat geanta și i-au furat leafa de profesor. Au durut-o și pe ea picioarele, spatele sau sufletul. Noi nu le-am știut pe niciuna, pentru că n-a zis nimic, să nu ne încarce. Sau poate pentru că nu aveam niciunul urechi să o ascultăm, prea ocupați să i le spunem pe-ale noastre... ... Mama a vărsat lacrimi amare în pernă sau a adormit suspinând, în timp ce noi sforăiam...

Mama este cea mai pudică femeie. Dacă acum scriu ”pula” pe blog, vă garantez, mama a roșit până în vârful urechilor...

Mama, scuze, a fost doar în scop experimental !

Dacă înjuri în prezența mamei, senzația pe care o simte cred că echivalează cu un pumnal în stomac. Pur și simplu o vezi că ar intra în pământ de rușine, chiar dacă nu zice nimic și se ascunde sub breton... Mama e cea mai pudică femeie pe care am cunoscut-o în viața mea ! N-ai zice că există așa ceva. Cu toate astea, nu v-o imaginați vreo tradiționalistă ! Are creier cât o armată de savanți, o religie proprie, se joacă Farmville, navighează pe internet. Are mulți prieteni pe Facebook, comentează la poze. A fost la Eatery și a mâncat tort... Mama e fericită când curăță parcurile din Sectorul 2 împreună cu copiii de la școală, și copiii sunt implicați trup și suflet oriunde îi duce ”doamna”... M-am întrebat de multe ori ce Dumnezeu le face, care e darul ?!... Știu, talent de pedagog, dar nu e suficient. Ea vine cu încă o calitate. Zic eu, aia ”șefă”...

Mama iubește oamenii.

Pur și simplu. Dacă vorbește de copiii ei de la școală, întotdeauna i se umezesc ochii de duioșie. Dacă insistă, îi dau lacrimile și îi topesc cuvintele... Simți în vocea ei toată dragostea din lume, în cea mai pură formă. Mama iubește incredibil - fie un om, un fluture sau un câine ! Are capacitatea să nu vadă decât esențialul din tot, înțelege valoarea oricărui suflet și nu face diferențe. Copiii simt, probabil, chestia asta și răspund la fel. Cu dragoste sinceră ! E aproape bizar... Elevii-problemă, necontrolabili și chiar catalogați drept ”incorijibili” se îmblânzesc ca prin minune în clasele ei și se deschid...Mama este cel mai puternic militant împotriva violenței în educație. ”Vorbă bună și dragoste” e rețeta ei. Capacitatea asta a de a simți cu adevărat iubire pentru oameni mi se pare extraordinară... Așa e mama...

Deși, fie vorba între noi, mi-a tras niște omoruri în junețea mea de abia le-am dus... O aduceam în stare, să nu vă faceți probleme... Le meritam, mămică, de cele mai multe ori ! Și când nu le-am meritat, se compensau cu (multe) alte situații în care scăpam neprins...

Ciudat, nu reușesc să-mi aduc aminte în detaliu momentele în care am făcut-o pe mama să plângă... Probabil creierul meu a fost mai perfid decât mine și a ascuns gunoiul sub preș. În schimb, nu uit niciodată vocea ei sugrumată de lacrimi. Atunci când încerca să-mi spună ceva și nu putea de plâns... Frânturile alea de cuvinte răsărite din suflet și omorâte în amar din lipsa mea de minte, pe-alea nu pot să le uit... Uneori, mă înțeapă în moalele capului și mă întreb automat, ca după un mesaj dintr-un vis pe care nu ți-l amintești... ”Oare ce-a vrut să-mi spună ?”...

Acesta NU este un articol despre mama. Regret, dar nu stăpânesc suficient de bine cuvintele cât să-mi permit să scriu despre mama... Aceasta este o mică declarație pentru ea.

Pentru fiecare moment în care te-am făcut să suferi, mamă, te rog, iartă-mă !

Am fost un bou.

Ora de religie

2011-01-24T01:38:00.001+02:00

Nu înțeleg de ce există mai multe religii și mai ales de ce mor oameni pe toată Planeta din cauza asta... În majoritate zdrobitoare, dogmele spun aceleași lucruri, fără excepție. Vin cu aceleași pilde, aceleași metafore, ne învață aceleași lucruri. Până și profeții sunt aceiași, legendele și ”procedurile” identice. Toate invocă frica de Dumnezeu prin subordonare și umilință, de exemplu. Diferențele dintre Tora, Biblie sau Coran sunt atât de mici încât abia se văd. De cele mai multe ori nu sunt deloc. Ad literam... Parcă sunt una și aceeași carte, cu mici modificări zonal-necesare... Dacă toate cărțile sfinte au același miez, ceva trebuie să fie la mijloc, nu credeți ?...

Mă tot vizitează două bunici simpatice, martore ale lui Iehova. Îmi citesc foarte însuflețite din Biblie, fără să cearnă ce-mi spun, sau fără legătură cu întrebările mele eretice. Nu simt niciun fel de dialog, și dacă forțez vreun răspuns, mi se arată cartea groasă ca argument suprem. ”E litera Domnului !”... Punct... ”A scris-o El ?”, întreb... Mi se mai citește ceva din Luca... Irelevant. ”Nu trebuie să faci rugăciune la Fecioara Maria, pentru că este impură ! A mai avut copii !... Iisus a fost jertfit pentru a spăla lumea de păcate, El a suferit pentru păcatele noastre, El e fiul Lui și doar El te poate asculta în afară de Iehova”...”Și mama lui, Maria ?”, întreb... ”Femeia aia n-a suferit înzecit mai mult decât El, să-și vadă copilul torturat, bătut în cuie și împuns cu sulița sub ochii ei ?!”...Niciun răspuns. Forțez, și mai pun o întrebare: ”Sunteți mame, presupun...”, ”Desigur !”... ”Cine a suferit mai mult în scena cricificării ? - crucificatul, sau mama crucificatului ?”...nimic, niciun răspuns...”fiul sau mama ?”... Din nou tăcere. Nici nu așteptam altceva. Am încetat de mult să mai cred că știe cineva de pe-aici răspunsurile...

Antoniu

2010-12-30T09:57:00.000+02:00

Antoniu nu este orfan... Dacă așteptați încă o poveste clișeu, emoționant-lacrimogenă despre copii fără părinți, v-ați greșit ”clientul”... Antoniu are și tată, are și mamă. Îl iubesc amândoi...Amândoi se dau de ceasul morții să-l ascundă de sărăcie... Uneori reușesc, de cele mai multe ori nu... Antoniu este doar unul dintre ceilalți copii din țara asta de căcat, născuți ”în circumstanțe economice nefericite”. Poate vă sună mai pufos decât dacă v-aș spune că e sărac, la limita subzistenței...

Are cinci ani, dar vorbește apăsat și pe un ton jos ca un om mare, trecut prin două războaie... Este inteligent, curios și generos... Ar vrea să împartă cu toată lumea din secretele lui... Mă învață să decupez forme dintr-o coală împăturită și se bucură sincer când mimez o revelație... Antoniu iubește animalele și culorile. A auzit de Moș Crăciun, dar știe că mâine se întoarce la cămin, cu tot cu cadouri... La cămin nu vine moșul. Acolo, Antoniu mănâncă și așteaptă, până vin să-l ia părinții pe acasă... De fiecare dată când e atent la ceva, i se adâncește o cută pe frunte ca un semn din viitor... În mod normal, n-ar trebui s-o aibă până pe la patruzeci de ani, dar ce-ar putea să mai fie normal în viața lui Antoniu ?...

Nici prezentul nu vine mai neted. Părinții lui nu au cum - pur și simplu - să-i dea de mâncare... Unii ar spune ”nasol”, altora li s-ar pune un nod în gât, unii zic ”de ce l-au făcut ?”. Eu zic că Antoniu există și atât.

Azi.

E palid, de parcă n-a văzut soarele decât în poze. Îi număr cicatricele, cojile din cap și vânătăile, dar pierd șirul descoperindu-i cearcănele... Eu n-am reușit să mă uit în ochii lui negri și mari... Am rămas fixat pe două mânuțe mici și murdare, în timp ce se străduiau să-mi picteze cel mai frumos Brad de Crăciun... Antoniu știe să scrie, cu litere de tipar. L-a învățat tatăl lui, cu doi ani mai repede decât ar trebui s-o facă școala, sperând că astfel îi arată mai devreme cum să deschidă aripile. Fără ajutorul unor oameni dedicați în nebunia lor, Antoniu ar fi doar o pasăre frântă... Mă înfurie ideea și simt brusc o durere surdă în mărul lui Adam... Antoniu îmi pictează luminițe roșii în crengile bradului și o stea fericită în vârf... Zâmbește misterios în timp ce moaie pensula în albastru senin. Aș vrea să-i strâng toți norii într-o cutie, s-o încui și să înghit cheia cu poftă...

Cu roșu aprins, scormonit cu răbdare în acuarele murdare, Antoniu semnează...

AN

”...de la Antoniu, știi ?...și de la anul nou”, îmi șoptește complice, oferindu-mi pictura... O primesc, părăsit de cuvinte și năpădit de lacrimi... Cel mai frumos cadou de Crăciun, de când mișun norocos pe bila asta de glod, bolnavă de contraste...

Cum pierde un tipicar 33 de ore din viață...

2010-12-13T03:51:00.000+02:00

Nu pun niciodată capacul la tubul de pastă de dinți. Pur și simplu, nu vreau. Cât am stat acasă la ai mei, l-am auzit de cel puțin o sută de ori pe tata punându-mi întrebarea: ”De ce nu pui capacul la pasta de dinți ?!...Se usucă...De fiecare dată trebuie să-ți spun ?!”... Da, de fiecare dată. Și de fiecare dată o să-mi spui degeaba... De fiecare dată când mi-ai spus, tată, am pierdut amandoi în medie vreo treizeci de secunde, cu întrebarea și - după dispoziție - cu răspunsul meu... Dacă mă gândesc că am trăit scena asta de cel puțin o sută de ori, încep să adun... treizeci de secunde ori o sută de zile, egal trei mii de secunde, adică fix cincizeci de minute !

Aproape o oră din viața mea și a tatălui meu a fost irosită cu discuții despre pasta de dinți. Despre cum se usucă pasta, fără dop. De fiecare dată am auzit explicația, cu toate că reținusem chestia asta din prima dimineață când a trebuit să apăs mai tare pe tub... Mă revoltă statistica ! Aproape o oră din viață pierdută... Al dracului care mai înfiletează ”bușonul” ăla !... Îți ia cam trei secunde, în medie, în funcție de cât de mare este filetul. Să zicem trei secunde... De două ori pe zi faci operațiunea asta, înseamnă șase secunde. Rotunjim în jos... cinci secunde. În fiecare zi, cinci secunde se duc pe înfiletat capacul unui tub. Într-o viață de - să zicem - șaptezeci de ani , cel puțin șaizeci și cinci din ei înfiletezi dopul... Asta înseamnă realist, aproape treizeci și trei de ore ! O zi și o noapte din viața ta, plus încă nouă ore de reflexie s-au dus dracului pe tubul de pastă de dinți... Vă dați seama câte tuburi de pastă de dinți există în viața unui tipicar ?! Mi-e groază să număr... Nici n-aș avea de ce să-mi pierd timpul făcând-o, și nici nu-mi pasă. Calcule să facă cine pune dopul...

Peisaj urban de sâmbătă dimineața...

2010-12-11T07:32:00.000+02:00

”Sabina, Norbert, Mihai, Danny și Cristi Banu ne-au pictat pe Facebook un peisaj de sâmbătă dimineața...”

Prin oraș, sâmbătă dimineață se numără pagubele de după vineri noaptea... Se fac și se desfac legături, se aduc reproșuri, apar crize de gelozie sau pasiuni pofticioase... Tot spre dimineața de sâmbătă, se pălmuiesc ”nesimțiții” care n-au știut să-și țină mâinile sau privirile acasă. Se trimit multe SMS-uri sâmbătă dimineața. Prea multe. Se schimbă numere de telefon, trecute în agendă cu ”semne de carte”. Se fac poze multe și din cauza asta, oamenii zâmbesc mai mult. Unii vomită. Se spun lucruri în față, ca să doară. Sâmbătă dimineața se mănâncă shaorma. Se face sex. Se lasă mașina în parcare, pentru un taximetrist obositor... După vineri noaptea, sunt oameni care se mută înapoi la mama, sau la cel mai bun prieten. Unii rămân fără carnet, sâmbătă dimineața. Se plânge mult, se despică firul în patru sau se ciocnesc pahare până se crapă de prânz. Sâmbătă dimineața se pune pătura în geam sau se trag jaluzelele. Se doarme la pragul leșinului... E greu să nu fi cunoscut vreo extremă în viața ta de orice fel, măcar odată, sâmbătă dimineața...

Post pentru un singur prost

2010-12-10T04:32:00.002+02:00

post pentru mine

Un paznic de capre din județul Arad (care, probabil în mod ironic, n-are toți boii acasă...) a reușit să-l ORIPILEZE pe domnul Ștefan Agrima, șeful grupei de vânătoare Șiria. Căprarul și-a dus turma în pădure să ademenească porcii sălbatici și împreună cu trei câini ”mai bărbați” plus o suliță, un topor și niște cuțite, s-a pus pe vânătoare. Toată presa a scris despre chestia asta, dar nu s-a găsit niciun isteț să explice ce e aia ”braconaj cinegetic”. Pentru asta l-au arestat, după ce au găsit patru mistreți omorâți în pădure. Clar, de el, că i-au găsit și ustensilele pline de sânge, și pe el, așișderea și mai avea antecedente...

"Noi practicăm vânătoarea ca sport, nu pentru bani. Acest bărbat a dat dovadă de o cruzime rar întâlnită", a spus Ştefan Agrima, şeful Grupei de vânătoare Şiria.

Dacă citești repede ce zice ”șeful grupei de vânătoare Șiria” îi dai dreptate... Ți-l imaginezi pe căprar cum înfige sulița în bietul mistreț, guițat, sânge, câini isterici... ”Daaa, clar...să facă pușcărie, dă-l în mă-sa de sadic !”...

După ce am citit reacția dumnului Ștefan Agrima, ”șeful Grupei de Vânătoare Șiria”, am simțit o puternică emoție interioară... Pentru o secundă, domnul Ștefan Agrima mi s-a părut mai sensibil decât Sfânta Filoftea ținând în brațe un copil șchiop... Emoția m-a ținut din păcate, cu totul, doar câteva secunde (vreo trei), după care m-am enervat, brusc. Recunosc, reacția e târzie, pentru că mintea încerca să-și imagineze ce soi de nebun pleacă să omoare mistreți cu sulița... dar ăsta este un alt aspect despre care vorbim mai târziu... revenind...

Când m-am prins de poantă, m-am enervat în sinea mea, dar m-am enervat bine ! Parcă m-am pleznit singur cu un elastic de praștie peste bot...

Recunosc umil, l-am înjurat în gând pe domnul Ștefan Agrima, șeful Grupei de Vânătoare Șiria, și n-am făcut economie de termeni... L-am înjurat în repetiție, variat și cu accent pe anumite cuvinte, să-l aud în creieri... N-am scos un cuvințel, dar m-am gândit suficient de apăsat cât să mi se vadă pe față. Pariez că dacă îl teleportai pe domnul Ștefan Agrima în fața ochilor mei, chiar dacă nu scoteam un sunet și mă uitam în ochii lui, în secunda următoare mi- ar fi spus ”ba p-a mă-tii !”...

...așa că dați-mi voie - cu scuzele de rigoare pentru cititorii casei - să-i acord câteva cuvinte mai personale...mulțumesc !

voi renunța la formulele de politețe nu din lipsă de respect pentru domnul Ștefan Agrima, ci din lipsă de timp pentru formalități în cazuri specifice...

Ștefan Agrima,

Căprarul ăla e o brută. Un fel de animal din pădure aciuat pe lângă casă... Probabil îi era foame... E paznic la capre... Are trei câini, zici ?... I-a dresat să atace mistrețul ?...hmm... e ceva, nu ? Tu poți ?... Mă gândeam eu... Deci, și-a pus căprarul mintea la contribuție. A ascuțit niște cuțite, o suliță. Ție, dacă îți dau una pe mână, te tai și te infectezi... Dacă stai în frig, te dor genunchii. Ai probleme cu coloana. Stai liniștit, nu se ameliorează... Seara, te balonezi. Deh, așa e cu mâncarea grea... Dacă nu iei antibiotice, faci febră. Căprarul nu cred că a auzit de antibiotice. Dacă-i zici ”antibiotice” și e beat, s-ar putea să creadă că-l înjuri și înfige sulița în tine, fără câini. Nici n-apucă javrele alea să se ridice de jos, că tu ești deja istorie... Mistrețul e un animal periculos. Chiar foarte periculos, și omoară oameni dacă e încolțit și faci o greșeală... Știi doar, că de-aia ești șeful grupei de vânătoare Șiria, nu ?... ești vânător sportiv...

De-aia te urci în foișorul ăla suuuuus-sus, când ”te duci la urs”. Înfofolit, cu mucii în fular de căldură, cu lipstick în buzunar să nu ți se crape buzele, în haine de camuflaj să nu ți se vadă burta, cu lunetă ”jmecheră”, să-l iei pe fraier de la distanță... Ești vânător, simți testosteronul în vine, să moară mă-sa ! Parcă nici prostata nu te mai jenează, iar hemoroizii ?!!... zici că nici n-au fost !

Normal că știi că mistrețul e periculos... De-aia vă duceți voi, vânătorii sportivi în bandă. Douăzeci e bine ?... Mai mulți ?... Mergeți, că are balta pește ! Trageți ca la nuntă, mânca-i-ar tata pe ei de viteji...

Știu, Ștefan Agrima, tu ești vânător sportiv. Tu nu omori pentru bani, omori de plăcere. Bravo, ești băiat fin... E bine să vezi că mai există și oameni care fac lucrurile din pasiune....Paznicul ăla de capre e nasol de tot. E rău, e sadic, e crud. Habar n-am, chiar nu mă interesează soarta lui de nicio culoare... Poate să facă închisoare abuziv o sută de ani, treaba lui. Nu mi se pare o lipsă semnificativă din societate...Nu știu nimic despre el, dar stiu sigur un lucru:

Are mai multe coaie decât tine.

Ăla face vânătoare, tu ești ”în pantaloni scurți”... Ăla e bărbat, tu îți dai silința. Ăla poate e nebun, tu sigur ai o devianță. Ăluia poate îi era foame, tu nu ai nicio scuză...

Și știi cum mi-ar plăcea ?...Să se inverseze legea. Adică de mâine, ce-a făcut căprarul cu sulița și toporul să fie legal, și ce faci tu cu pușca să nu fie... Să te duci la urs cu cuțitul și la mistreț cu toporul. Așa să fie legea, că aia e vânătoarea. Dacă vrei s-o faci sportivă, donează trofeele unui cămin de bătrâni... Așa mi-ar plăcea să fie legea aia și-ntr-o zi, O SĂ FIE....Atunci sunt curios, măi Stefane Agrima, să văd peste câți vânători o să mai fii tu șef la Grupa de Vânătoare Șiria...

Hai pa. Îți urez să dai nas în nas când ți se blochează pușca, fix cu cei mai agresivi și mai norocoși mistreți de pe Planetă...

De ce sunt monogami pinguinii imperiali ?...

2010-12-08T18:59:00.000+02:00

...pentru că nu-i ajută mintea, în primul rând. Deloc. Sunt prostănaci, vai de capul lor... Desigur, a nu se înțelege ”sunt proști pentru că sunt monogami” ! Doamne ferește ! Monogamia nu este o prostie, sub nicio formă. Cine o are, să-i trăiască !... Pingunii imperiali nu sunt proști pentru că sunt monogami, sunt monogami pentru că sunt proști. E o diferență de la cer la pământ !...Păi, gândiți-vă...

De pe toată planeta asta mare, și-au ales ca habitat Polul Sud. Mediul cel mai ostil vieții de pe toată planeta. NASA face experimente acolo pentru a simula condițiile din spațiu, deci vă dați seama ce bine e la Polul Sud... Pinguinii...acolo s-au pus singurei ! Deși mănâncă toată ziua pește (deci au baterii și autonomie), deși știu foarte bine să înoate și pot parcurge distanțe-record și prin apă și pe uscat... Ei au vrut la Polul Sud ! Pinguinii imperiali puteau să fie oriunde altundeva pe glob, pe malul oricărei ape... Nu ! Ei au vrut să moară de frig ACOLO !...Credeți că-ți trebuie multă minte pentru asta ?!

Apoi, pinguinii imperiali arată toți la fel ! Pe bune, pe ăștia chiar nu poți să-i deosebești nici măcar de aproape ! Zici că sunt clone... La ce bun pentru creatura asta să schimbe partenerul de viață ?! Ce folos să te desparți de una pentru o alta care oricum arată identic ?!... Și cu siguranță, are aceleași aspirații și posibilități: să fie oul cald, să fie pește în gușă, să nu fie rechinul. În rest, pipi, caca, nani... Și atât... E inutil, nu credeți ?...

Ai putea, desigur, din poziția unui pinguin imperial mai golan, dacă te plictisești, să pretinzi că ți-ai schimbat partenera cu o alta... să dai o tură de stol (mulți pinguini la un loc sunt un stol, o turmă, sau o adunare ?), și la întoarcere, să te faci că te-ai oprit în altă zonă. De fapt, ești tot acasă, dar zici c-ai schimbat adresa, oricum nu-ți dai seama de diferență... Poți să ai aventuri imaginare de felul ăsta cu toată comunitatea, și la ce frig e, s-ar putea să n-aibă nimeni nimic de obiectat și dacă o faci pe bune ! Cu cât mai aglomerat, cu atât mai cald...

Totuși, sunt curios, cum agață un pinguin imperial ?!... Se vântură prin colcăiala aia, de colo-colo, și tot bate apropo-uri în stânga și-n dreapta ?... Vă dați seama că habar n-ai cine e ”single” și cine nu în așa aglomerație ! Ar putea foarte bine să facă sex în grup toată specia și să nu-și fi dat seama băieții de la Discovery, la ce e acolo... De unde să știi care cu cine e ?! V-ați gândit câte ciocuri în cap își ia ”cuceritorul” de la soți, până găsește una singurică ?!... Dacă e mai ghinionist, s-ar putea să rămână cu leziuni cerebrale până își face treaba...Cruntă experiență !... Trebuie să ai o doză de nebunie considerabilă să vrei s-o repeți... Când te-ai lipit undeva, te ții cu aripile și cu dinții !

Dup-aia, trebuie să încălzești oul. Masculul de pinguin imperial are grijă de oul ăla, mai mult decât de ale lui. Ale lui pot să înghețe, dacă soața l-a adus pe lume pe al treilea, e Legea Firii ! Oul cel mare devine prima prioritate ! N-ai cum să faci mai mule ouă, că oricum n-ai cum să te împarți la clocit... Unde mai pui că multe dintre ouă se concep din accidente, la înghesuială... Pentru masculii care se nimeresc cu spatele la alți masculi, sincere regrete...

În concluzie, pinguinii imperiali sunt monogami pentru că n-au încotro. Pur și simplu, alternativa nu funcționează pentru ei, din cauză că au ales să stea la Polul Sud... Mai rămân monogami pe Terra guguștiucii (creierașul fix cât o lamă de gumă roz, mestecată bine), și desigur, cea mai stabilă, credincioasă și conservatoare ființă din Univers - Omul... pe bune ?...

”Acest text este un pamflet. Iubitorii de pinguini imperiali din rândul cărora fac - la rândul meu - parte, sunt rugați să nu mă ia în serios”...

Trei prieteni arabi...

2010-12-07T15:34:00.000+02:00

Am trei prieteni arabi. Toți trei diferiți ca stil, uneori de la cer la pământ,și totuși atât de asemănători prin particularitățile lor față de ale noastre... Sunt tineri și ”bărbătuși”, că așa sunt arabii, de cele mai multe ori, însă nu fac paradă... Tot timpul sunt atenți cum se poartă, vorbesc românește mai bine decât mulți români pe care-i cunosc, nu sar în ochi și nu deranjează niciodată... Niciunul nu vorbește pe nimeni de rău. Doi dintre ei sunt musulmani practicanți. Asta înseamnă că de trei ori pe zi ei se ducă acasă, fac duș și se roagă... ”15 minute pe zi pentru legătura ta cu Dumnezeu nu e mult, nu ?”, zice unul dintre ei. Dacă te rogi, trebuie să fii curat. Mi se pare normal... În moschee nu-ți interzice nimeni să intri, indiferent de ce păcat ai făcut. Singura condiție este să te fi spălat înainte, dacă ai făcut sex. Din nou de bun simț, nu credeți ?.. Igiena nu poate fi decât ceva de bun simț... La ortodocsi, dacă ai făcut avort, n-ai voie să intri în biserică nu știu câți ani. Cum e o sărbătoare, ceva, n-ai voie să speli sau să te speli. Dacă te sinucizi, creștinii noștri te îngroapă într-o margine de cimitir. Cică nu meriți mai mult, deși tot noi spunem că Dumnezeu e pentru toți păcătoșii...

Unul dintre prietenii mei arabi zâmbește tot timpul, și ai senzația că nu-l atinge nicio grijă de pe planetă. Este marocan, a locuit la Moscova, la Paris și acum trăiește în București. Nu înțelege extremismul... Nu fumează, nu bea, nu se droghează, nu se duce la curve, dar nu judecă pe nimeni. Acceptă și încearcă să înțeleagă cerebral toate ciudățeniile. E citit și curios, are umor. Îi place muzica, și-ar putea să danseze douăsprezece ore în continu, numai cu suc de mere... Nici măcar nu atinge paharul de alcool, că e păcat. Sincer, nu înțeleg cum funcționează fără nicio evadare vicioasă... Marea lui plăcere e să ronțăie chips-uri la film, dar de când a luat în greutate, a renunțat și la junk-food...

Fratele lui a terminat medicina aici. Unsprezece ani de școală... Și-a făcut practica la unul dintre jegurile noastre de spitale din București, fără să fie plătit. Așa e regula. În fiecare zi, de dimineața până seara, a avut grijă de bolnavii noștri. N-a tras chiulul, nu s-a plâns, nu s-a lăudat. Când a terminat practica obligatorie (repet, neplătită), domnul profesor-doctor l-a rugat să mai vină să-l ajute. A acceptat bucuros din prima, și de trei ori pe săptămână continuă să meargă la spital pe banii lui, cu mâinile în mațe... Crede în meserie, și o face cu toată seriozitatea, fără să înjure printre dinți. Nu întârzie niciodată, nu se enervează, nu se plânge. Îi e ciudă că legea din România nu-i permite să profeseze aici, deși o să profeseze curând în occident... La noi n-are voie, cică nu e ”european”... Din România ne fug doctorii ca de dracu', dar nu le permitem să profeseze unora pe care îi școlim s-o facă... Stupid, nu credeți ?...

Cel de-al treilea este cel mai pedant în apariție... Costume scumpe, de bun gust, parfum fin. Pantofi impecabili... Are un business aici, la vedere. Plătește taxe, facturi. Are o prietenă româncă pe care o tratează ca un gentleman tot timpul, e sobru și-și cântărește atent cuvintele... A învățat să nu-și bată joc de ce face sau de ce reprezintă pe lume. Alți români mănâncă pâine ca angajați ai lui. Mi-a povestit la o șuetă câteva dintre aventurile lui în România... Birocrație, abuz, sfidare, înșelăciune, lipsă de interes...nesimțire... Le știți și voi, doar trăim toți aici... Mi le-a spus senin, ca și cum așa sunt lucrurile, și nu e cazul să ne lamentăm prea tare... Ne ia apărarea tot timpul. Toți trei vorbesc atât de frumos despre România, încât uneori mă calcă pe nervi !... Au simțul umorului, sunt toleranți și diplomați. Sunt tot timpul paroliști și respectuoși, însă dacă ești atent, simți caracterul puternic din spatele manierelor... Sunt tari arabii... Mi-au dat să citesc Coranul. Eu l-am cerut... Este cel puțin interesant, dacă vreți o exprimare evazivă... Foarte-foarte tolerant și modernist... Merită încercat ! Nu, nu mă convertesc, pentru că nicio religie nu mă mai convinge de una singură, dar am băgat la cap... Oamenii și dogmele nu se judecă după jurnalul de știri de la CNN...

De ce am luat-o pe aici ?

2010-12-06T11:59:00.000+02:00

Am fi putut să luăm viața mai în glumă... Mai la mișto... Ca și cum, în fiecare zi deschizi o sticlă de Bordeaux vechi, de colecție și-l bei după masă amestecat cu apă minerală. Fără niciun ”of” pentru fița momentului... Șpriț din Bordeaux... Ți se rupe de etichetă. Fără ștaif, fără chelneri cu șervet pe braț, fără coate lipite de corp, fără specialități rafinate din tot felul de drăcovenii...

Fără haine care te strâng, pantofi care te strivesc și meșe care te scalpează. Fără gulere care te sugrumă, zâmbete false și ore la care vrei să dormi dar nu poți că trebuie să faci ceva... Fără întrebarea aia idioată pe care o punem toți, deși în 99% din cazuri nu ne interesează răspunsul:

”Ce faci ?”...

Fără silicon sau Lamborghini, fără formalism, fără birocrație...

Ar fi trebuit să ne relaxăm puțin. Uneori, să ne băgăm picioarele... Să ne scărpinăm în cur când ne mănâncă. Să ne punem mai multe întrebări și mai puține dorințe... Să lăsăm perlele în scoică, aurul în piatră și diamantele în burta pământului... Să spunem numai adevărul pentru că n-avem motive să mințim...Să privim mai mult în jur, decât înainte... Poate era de preferat să ne rătăcim pe coclauri în loc să ne turnăm în asfalt, să învățăm toți să zburăm cu balonul, în loc să plecăm pe Lună... Și dacă am fost acolo, ce-am făcut ?... Am fost ?...

În schimb, am preferat să lucim individual, într-un fel caraghios, aproape... Fără să mai vedem strălucirea din jur. Am preferat să alegem în locul unui prânz la iarbă verde, o sală de bal elegantă, unde toată lumea bea șampanie franțuzească acră și din foișorul cu trandafiri albi cântă grațios și plictisitor o orchestră... La miezul nopții, un foc de artificii ca un clișeu cromatic luminează în toate culorile cerul, și doamnele suple în rochii strălucitoare - clepsidră - aplaudă simbolic atingând-și mânușile din mătase... Unele țin cu grație un port-cigaret, iar domnii sunt incredibil de galanți și miros a tutun englezesc și colonie scumpă... pe bune ?!... Rahat cu apă rece...

Habar n-am de ce am căutat noi oamenii genul ăsta de sindrofie în viață. Mi se pare că din toate variantele, am făcut cea mai proastă alegere... Pe toți invitații îi strâng pantofii, pe undeva... Pe alții îi jenează hainele, pălăria, decolteul partenerei sau pur și simplu o criză de crampe... Al dracului care poate să fie cum vrea el ! Nimeni nu e relaxat, toți ne lipim de șabloane, pentru că toate lumea se chinuie să construiască o aparență... Vrem toți să lăsăm senzația că ne potrivim în aceeași lume, însă lumea aia nu există. O inventăm noi înșine, în fiecare zi. Ne conformăm ei. O jucăm, paralel cu ce ne-a dat Pământul, și suntem tot mai țepeni în costume de bal... Și ne e bine ? N-aș zice. De ce, și cum ar trebui să fim ?... Cred că nici Dumnezeu nu mai știe ce ne trebuie...

Alergia omoară căsnicia...

2010-12-04T18:48:00.001+02:00

Icsulescu a cunoscut o fată... frumoasă, cuminte. Mirosea a parfum fin, avea ochii gri, buze cărnoase, părul întins și lucios, ca în reclamele la șampon... Au vorbit, au râs, s-au atins... S-au sărutat la plecare... Și atât.

Apoi, i-au apărut lui Icsulescu niște bubițe la gură... Multe. Ca dracu' s-a nimerit, mai e și ipohondru ! S-a speriat, m-a rugat să-l sun pe prietenul meul doctor, ne-am dus la el... L-a consultat, după ce-a făcut mișto de noi, finuț... Ne-a recomandat să ne punem prezervativ și pe limbă, l-am înjurat cordial... I-a luat sânge...

Au venit analizele... N-avea nimic. I-am râs în nas prietenului meu doctor, i-am întors toate amabilitățile, cu dobândă... Am făcut mișto de pantofii lui albi cu găurele și de salariul lui minim...

- Da' ce-am ?...
- Nimic, asta e alergie...

- Alergie la ce ??!
- La ea... La ceva de-al ei... păr, salivă, piele, parfum...ceva de-al ei...
- Aha... și ce să fac ?...
- Găsește- ți alta...
- Cum alta ?!... Păi și dacă-mi place asta ?!
- Eeee, îți place...atunci arde-o pe histaminice...oricum o să-ți apară bube... Poate ai noroc și e parfumul, deși nu cred...
- Tot îmi apar, nu ?... E ceva de-al ei...
- Ți-am zis...caută-ți alta...

Am plecat, Icsulescu s-a conformat... Mai liniștit, deși puțin bosumflat... Eu n-am fost de acord cu el. Numai așa, din spirit de frondă și tot mă îndopam o vreme cu Claritine, până îmi trecea pasiunea... El nu. ”Are balta pește...”

Uneori, sistemul imunitar ne interzice planurile de viitor... Nu că și-ar fi făcut unele, dar așa, ca idee... Ai putea să trăiești toată viața alături de o persoană care te face să strănuți sau te umple de bube ?!.... Așa mă gândeam și eu... Sufletul pereche e o vrăjeală... Verifică-ți compatibilitatea biotică înainte,dup-aia du-o la altar... Singurul perfect tolerat în toată ecuația asta o să fie divorțul...

Scrisoare de amenințare către Moș Crăciun

2010-12-02T20:35:00.001+02:00

”acest text este un pamflet, așa cum totul este un pamflet...”

Băi hodorogule,

în primul rând, mai rărește mesele, că ești gras cât un porc.... Ce exemplu oferi tu generației tinere ? Copiii te-așteaptă, îți scriu scrisori, îți poartă căciula aia penibilă, și tu te prezinți cu trei rânduri de burți ! Am înțeles, te plătește Coca-cola, dar nu ne îndopa, doar pentru că-ți place ție ceafa de porc... Nasul ăla roșu și borcănat arată clar că ești alcoolic... Stai toată ziua în sanie, renii trag de i-a luat gaia și tu bagi în tine și tragi la măsea toată ziulica !... Pe bune, Moș Crăciun, nu ți-e puțin rușine ?!...

Nu ți-a mai spus nimeni că ești prima și cea mai mare dezamăgire a copilăriei ? Când aflăm adevărul despre existența ta, ni se năruie Universul, grasule. Chiar vrei să-i faci pe toți nefericiți ?...

Apoi, se împiedică omul de tine prin toate mall-urile ! Unde e ceva de cumpărat - cică (sanky!) la reducere - hop și tu ! Cu paltonul tău roșu-strident și barba aia penibilă, din vată, stai toată ziulica și prostești copiii mici să recite poezii... Acum pe bune, ai ținut minte vreuna ?... Ai o figură suspectă când ții în brațe fetițe de trei ani. Îți sticlesc ochii ciudat, și partea asta cu cadourile nu-mi miroase a bine, dar n-am dovezi, așa că nu te acuz de nimic. Oricum, sunt cu ochii pe tine, să știi !

Revenind la outfit... ești gay ?!...

Te îmbraci în roșu din cap până-n picioare, cu cizmele alea negre sado-maso și guleraș din blană albă... N-ai aflat că nu se mai poartă naturală, criminalule ?! Câți pui de focă și-au dat sufletul să te simți tu boierul de la Polul Sud ?!... N-ai pic de sensibilitate, ești buhăit și râzi ca un țăran de pe tarla... Auzi la el: Ho-Ho-Ho !...respingător... Ești spaima coșarilor și moartea porcilor, îți dai seama ?!...

Să conduci sania, ai carnet ?... Autorizație de zbor ți-a dat cineva ?... Te-a pus cineva să sufli în fiolă ?

Mi se pare mie, sau tu te comporți ca pe tarlaula lu' tac-tu ?! Crezi că dacă ne amețești cu sacul ăla de cadouri, o să închidem ochii la nesfârșit ? Se cheamă mită, moșule ! Și n-avea nimeni nimic de împărțit cu tine, dacă dădeai la toată lumea... Am auzit că te lauzi cu cadouri pentru toți, dar minți ca un măgar bătrân ! Am văzut copii cu un nod în gât în dimineața de Crăciun... Am văzut brazi falnici, plini cu globuri și ciocolată fină, am văzut ramuri ofilite de molid... Am văzut puști care ți-au cerut o bicicletă și-au primit un penar, în timp ce alții nu mai știu ce să ceară și găsesc sub brad cheile unor mașini de lux și excursii pentru shopping în Dubai. Nu mai ești în stare nici măcar să-ți citești scrisorile cum trebuie ?!

Ți-au scris niște puști bolnavi de leucemie, de pe patul de spital... Nu vroiau decât s-apuce ziua de mâine, dar ai uitat să le deschizi răvașul... Erai beat ?!... Pe unii i-ai lăsat s-aștepte, și au plâns pe ascuns când au văzut că i-ai sărit, în timp ce alții au primit cu sacul... Oricât ai vrea tu să faci pe filotimul, oricât ar încerca să ne prostească spiridușii tăi enervanți, nu ești decât un ipocrit. O invenție de marketing. Nu vii decât la cine-și permite să te cheme, ca pe o curvă de lux, drăgăstoasă cu sărbătoritul în funcție de cât de generoasă a fost cheta...

Așa că Moș Crăciun, din partea mea, un sincer du-te dracului ! Anul ăsta să mă ocolești, că nu știu ce-ți fac dacă dau ochii cu tine... Îți smulg barba, te scuip în ochi și-o să-ți trag un șut în cur de-o să zbori până-n Laponia, fără sanie cu reni... Hai sictir !...

Surprize-surprize !

2010-12-01T05:57:00.003+02:00

Pe una dintre paginile cu listare de poze a Google-ului, am văzut o fată frumoasă foc... O adolescentă șaten-închis, bronzată, cu nas fin, ochi verzi și mari, ușor migdalați... Mi-a plăcut zâmbetul în mod special...discret și cald, ajutat de două buze cărnoase... Am dat click, să văd poza mai mare, și mi-a dat Google alt link: ”aspiring model...”... M-am dus acolo să văd la ce aspiră frumusețea asta... Era un site de știri: ”Aspiring model found dead in Santa Monica apartment”...

Costică pușcărie

2010-11-28T07:53:00.000+02:00

Următoarea postare este de fapt un capitol dintr-o carte pe care am început-o acum câțiva ani, și încă nu-mi dau seama dacă este cazul s-o continui... O carte despre secvența mea de timp, ca un jurnal al celor două epoci pe care le-am prins... perioada comunistă și perioada...asta :)... Oameni, momente, evenimente. Unele șocante, unele haioase, unele triste sau romantice. Dacă vi se pare interesant, dați-mi un semn. Dacă vă plictisește sau vă enervează, ignorați-mă :)... faptele și personajele sunt 100% reale... mulțumesc !

(15.11.2007)

Capitolul III - Români(sm) în străinătate

Înainte să încep capitolul ăsta ar fi trebuit să fac nişte precizări pentru a nu fi înţeles greșit. În general, voi cititorii, aveţi prostul obicei să bagaţi la cap exact ce nu trebuie, aşa că – vă rog din suflet – luaţi în considerare faptul că subsemnatul NU face parte din tagma românilor înlăcrimaţi de 1 Decembrie. Toţi naţionaliştii mă lasă rece ca piftia şi – sincer să fiu – nu m-a „coafat” niciodată patriotismul nici măcar în filmele alea cu Valentin Uritescu - cel mai fraier soldat. Odată nu l-am văzut și pe el ofițer, ceva ! Ba mai mult, mă enerva la culme Sergiu Nicolaescu pentru că-l „omora” în toate producţiile ! ...Asta aşa, ca o paranteză critică...

Nu m-au impresionat niciodata textele de genul „Pe aici nu se trece !” sau „Treceţi batalioane române Carpaţii..” Indiferent dacă a fost vorba să treaca cine ştie cine sau să trecem noi pe cine ştie unde, n-am făcut nici o scofală în ţara asta, din Antichitate până în prezent. Na, uite şi-acum ce bine ne merge...

În acelaşi timp, voi susţine şi la Judecata de Apoi - chit că Dumnezeu e ungur – faptul că pe lumea asta nebună găseşti puţine popoare înzestrate cu atâta minte câtă (încă mai) au unii români. Istoricul inteligenţei noastre are însă un parcurs destul de dubios, pentru că, daca acum două secole inventam motoare cu reacţie sau cine ştie ce medicamente revoluționare, imediat după 1989 românii brevetau cele mai brutale sau ingenioase metode de hoţie. Asta nu înseamnă (aviz amatorilor) că trebuie să ne etichetăm drept „popor de hoţi” sau „nemernici puşi pe căpătuială” ci doar „puturoşi cu mintea odihnită”.

Păi, să-i luăm exemplu pe nemţi ! Ăştia nu au timp să se gândească (la cât de obosiţi sunt), cât de grea e slujba şi-n ce hal de neepilate le sunt nevestele, pentru că dimineaţa trebuie să fie la slujbă la oră fixă, înţepenesc pe scaune un număr EXACT de ore unde buchisesc până le piere cheful de gândit... Şi dup-aia se culcă...

Aţi văzut cum arată un manual de instrucţiuni pentru o bormaşină în Statele unite ? Zici că e Dicţionarul Explicativ ! Le arată ălora şi ce e priza, le face un desen: „ăsta e cablul, asta e bormaşina, asta e priza, ăsta e ştecherul. Pe ăsta îl bagi aici, nu acolo, aşa, nu altfel. În priză nu bagi: deget, furculiţă, pisică, nevastă, copil...etc... Bormaşina dă găuri în: lemn, fier, copac, perete. A nu se da găuri în: câine, mână, copil, vecin, ţeavă de gaze, butelie, cap..etc... Găurile date cu bormaşina dăunează grav sănătăţii !” etc..

Păi dacă de câteva zeci de ani – În S.U.A. - Banca se ocupă de facturi şi de manualul pentru orice bormaşină, de unde Dumnezeu să mai gândească americanul ?!... Există pentru toate un Manual !... Numai la muncă să mergi, cuminte, să-ţi faci „job”-ul. Eşti băiat ”salon”, tragi ca măgarul în pantă, ai de toate. Şi Manual, şi bormaşină, în rate, la bancă, pe viaţă...

La noi nu-i aşa de simplu cu munca asta... Ore de vârf în trafic nu există, pentru că românii se duc şi se întorc la serviciu toată ziulica... Mai precis, când au chef. Cafenelele sunt pline până noaptea târziu, chiar dacă e luni, în timp ce weekend-ul începe de miercuri. Angajaţii români standard într-o firmă sunt specialişti în messanger, cunosc cele mai tari site-uri cu bancuri şi vor provoca o adevărată revoltă dacă patronul se hotărăşte să cumpere maşini mici, de oraş, cu două locuri ! Păi ei cu se mai duc la munte ?! Unde să pună schiurile ?!...

Sper că vă este clar că în toată conjunctura asta boemă, românul va găsi tot timpul momente de reflecţie şi contemplare blegoasă, înjurând guvernul, maşinile mici şi pe neamţ...

Se pare că prin 1990 nu mai puţin de 200.000 de români s-au prins că de vină e numai neamţu’, şi au aplicat lozinca aia cu „Treceţi batalioane”... Şi-au trecut toţi în Germania şi le-au arătat ei lor, nemţilor, cum e să te pui cu românu’...

Costică Puşcărie

...nu este un personaj fictiv, „rupt” din scenarii poliţiste, şi nici n-o să-i găsiţi numele prin scriptele tainice ale mafiei locale... El există (probabil) şi azi, că de n-ar fi, nu s-ar povesti... Un pachet de muşchi incredibil de îndesat, Costică îţi lăsa impresia că o mare parte din el a fost decupată şi reataşată prin imprejurimile propriului trup... Dacă aveţi senzaţia că Petre Roman nu are gât, înseamnă că nu l-aţi văzut pe Costică... Un căpşor perfect rotund, ras şi mititel îşi etala patru cute de ceafă dintre umerii enormi. Costică nu avea talie pentru că pur şi simplu nu avea nevoie de aşa ceva...Ba chiar bag mâna în foc că nici nu ştia ce e aia. Avea în schimb două mâini la fel de groase pe cât de scurte...

Bine, recunosc că exagerez...
Erau puţin mai lungi decăt groase...

Să nu mă întrebaţi însă cum avea degetele, pentru că în primul rând, nu suntem la lecţia de anatomie şi în al doilea rând nu am avut plăcerea să le văd. Costică purta permanent nişte mânuşi negre, bine căptuşite. Ca să nu lase urme. Vizibile. Aaaa, nu v-am spus ?! Costică Puşcărie era bodyguard la una din discotecile de pe litoralul românesc undeva prin 1993. La vremea aceea, nu se împământenise încă prostul obicei modern de a da în judecată un club dacă eşti stâlcit în bătaie de bodyguarzi. De obicei, degeaba...

Prin 1993, „paza” prin cluburi era reprezentată de o gaşcă de gorile iritate, veşnic la pândă pentru o trozneală pe cinste. Călcai pe cineva pe picior ? Fractură de maxilar... Te uitai insistent la animatoare ? Coaste rupte, multiple echimoze... Nu plăteai consumaţia ? Şanse minime să te mai găsească în viaţă... În breasla lui, Costică era un adevărat profesionist. Anii petrecuţi în Germania, „la tâlhărie” îl învăţaseră două chestiuni: prima – „când ai de făcut o treabă, fă-o cu nădejde”, iar a doua chestiune... nu şi-o mai amintea exact...Oricum, din toata haita de brute, el era cel mai respectat. Știa să-ți facă treaba cum trebuie și nu lăsa nimic în picioare dacă lansa croșeul... Întâmplarea (fericită) a făcut să mă placă, la fel cum – mărturisesc – şi mie îmi trezise o oarecare curiozitate simpatică, aşa că n-a trecut mult până s-a apucat să-mi povestească la o bere aventurile lui vestice...

„A fost şmecherie în Germania, frăţioare. Greu pân’-am ajuns, că era să ne toarne pă frontieră la bozgori ! Am dat 1000 de mărci la călăuză, băga-mi-aș ¤ CENZURAT ¤ în el de fraier, care s-a tirat cum am trecut dincolo. Dacă-l prind, să mor în puşcărie dacă nu îl ¤ CENZURAT ¤ ! Tai-o prin pădure, stai geană să nu te ginească fraierii cu câini, d-astea... n-am mâncat două zile nimic, să moară mama ! Eram cu mai mulţi fraieri, ăia vroia să se întoarcă, nişte zdrenţe din Craiova plângea că cică se predă ! Vă omor pă toţi, să moară familia mea, dacă se tirează vreunul !, le-am zis... Dacă mă toarnă ăştia p-aici, aţi belit ¤ CENZURAT ¤ cu mine ! Era nasolie, mânca-ți-aș ¤ CENZURAT ¤ ta, că mai aveam faptă şi-mi luam şi coada, şi îmi dădea şi interdicţie, ¤ CENZURAT ¤ bani, ¤ CENZURAT ¤ combinație... Mi-o luam pă Jilava direct, vai morții mei...”

E musai să vă spun că la momentul acela nu reuşisem să definesc tonul pe care Costică îmi povestea însufleţit toată tărăşenia... Era un amestec de psihopat jovial, uneori patern, alteori imprevizibil în accese de dinți scrâșniți. Acum realizez că semăna din când în când cu murmurul victimelor gulagului comunist de la „Memorialul Durerii”. (Nu mă întrebaţi ce emisiune e asta, că pierd firul). Costică ofta des, privind fix şi întunecat în zarea largă pe sub fruntea lui îngustă, lăsându-ţi impresia că dincolo de toată povestea lui se ascunde un adevăr absolut, sfâşietor şi sublim pe care – el, Iluminatul – se încumetase a mi-l dezvălui mie, Discipolul ales... Să nu credeţi că nu l-am ascultat cu gura căscată până la capăt !... Asezonată cu jurăminte pe mamă şi puşcărie, întreaga lui poveste curgea săltăreţ şi ireal de veridic prin hăţişurile unei vieţi învolburate grotesc în peisaje haiduceşti, brutalităţi şi peripeţii pe muchie de cuţit...

„Să moara mama dacă sufla vreunul ! Fraierii dormea sus, şi dacă intrai în casă şi se trezea, nu mişca unu’-n pat ! Stătea sub pătură până plecai, nici măcar vreun telefon nu-ncerca să dea la Gardă, astea, de frică să nu te torni şi să te duci peste ei să le iei beregata. Oricum, îi durea în ¤ CENZURAT ¤ de acarete, că la ei e tot asigurat, le dă ăia toţi banii, dă-i în morţii lor, da’ de bătaie le era frică ! (...) Să moara familia mea dacă îşi ţine nemţii bani în casă ! Dacă turnam patru-cinci sute ziceam mănca-ţi-aş „¤ CENZURAT ¤ ta, Doamne !!” Mai mult acarete, nu aur... Casetofoane, video, ţoale...ia şi cară-le... Unde ¤ CENZURAT ¤ mea le duci ?! Cui le dai ?! Trebuia blat. Nu era treabă, era faptă grea şi nu se merita, da’ ieșea ceva material, nu zic... Odată, a ieşit un martalog cu o puşcă. Cred că era vânător, în sloboz, că avea numai coarne d-alea prin casă. Cică e o grămadă de bani alea, da’ cum ¤ CENZURAT ¤ mea să le cari, că n-aveam maşină mare ?!,,, Fraieru’ a dat peste mine jos, da’ am apucat de ţeavă. N-avea glonţ... „Băăgaaa-mi-aş CENZURAT-n gura ta de husen !!! Scoți pușca la mine, ai ?!” I-am dat o dreaptă, BAAM, planton !... culcarea ! Somn de voie, dă-te-n morţii mă-tii...”

De câte ori apărea câte un BAAM! în povestire, Costică lovea înfierbântat cu pumnul drept în podul palmei stângi... Ochii lui pitiți sub arcade se însuflețeau de ziceai că e un copil de cinci ani în fața bradului de Crăciun. Se îmbujora ca o fată mare la filme deocheate. Devenea mai simpatic, pentru că simpla evocare a diferitelor violențe avea darul să-i aducă bună dispoziție. Au fost multe BAAM!-uri în povestire, multe zgomote seci şi m-am întrebat de multe ori cât putea să dureze „somnul de voie” după genul ăsta de aplicaţie... După spusele lui, există cel puţin douăzeci de nemţi „cunoscători” în domeniul ăsta... Poate mai mulţi, că mi-a povestit pe scurt, (cât te ţin două beri) şi nu şi le mai amintea pe toate... Oricum, a ținut să-mi spună că erau mulți mai răi decât el, și că spre deosebire de alți români puși pe treabă în Germania, el era ”mic copil, să moară familia mea !...”

Apocalipsa - ghid de supraviețuire

2010-11-26T18:05:00.000+02:00

În cazul în care prindem în viața asta o Apocalipsă (ceea ce, pe bune, chiar nu e exclus...), ar fi bine să ne luăm câteva măsuri de precauție. Ce-ar putea să ne ajute dacă supraviețuim, ca în filmele astea cu 2012. Ați observat că în toate filmele cu Sfârșitul Lumii, niciodată nu vine Sfârșitul Lumii ?... Al dracului homo sappiens, scapă de fiecare dată, ca șobolanul...

Apropo, cică au detonat niște guverne nu știu ce atol în larg, în cadrul unui experiment nuclear... Atolul a dispărut, și după o vreme, la orizont s-a înnegrit apa... Erau șobolanii supraviețuitori de pe atol, cu miile, înotând de zor spre mal...

1. Ce-o să mâncăm ?

Șobolanul o să fie ultima formă de viață în carne și oase de pe Pământ. Este imposibil de eradicat. Lupta omului cu șobolanul din orașe este un război pierdut. Șobolanul este înfiorător de inteligent, gândește în haită, lucrează în echipă. Se sacrifică pentru grup. Șobolanii sunt experți ai subteranului, cel mai ferit habitat de pe Planetă... Poate să roadă și oțelul. Mănâncă aproape orice. Șobolanul, pur și simplu n-o să dispară decât cu Terra toată. La ultimul apel, nu noi o să fim ultimii...
Ceea ce înseamnă că la un moment dat, după ce o să dispară toate formele de viață din jur, o să rămânem noi și ei. Bine, și niște larve, niște ciuperci și niște ciorchini de bacterii, dar cred că o să preferăm carnea... Șobolanul o să fie ultima noastră sursă de hrană. Așa că obișnuiți-vă cu el. Luați unul acasă și îngrășați-l cu junk-food. Mai rotofei, s-ar putea să vi se pară chiar îmbietor... Nu vă descurajați dacă nu vă iese din prima ! Până la Apocalipsă aveți timp să deprindeți tehnica, sau dacă nu, oricum, foamea este cel mai bun profesor...

2. Unde ne adăpostim ?

În subteran. Presupunem că suprafața pământului este toxică și ostilă vieții, că doar e sfârșitul Lumii, nu ?... Afară sunt problemele, în adâncul pământului e liniște... Și dacă se poate trăi la suprafață, oricum, afară sunt prădătorii, de toate felurile. Oamenii au toate șansele să aleagă subteranul, după Apocalipsă... Este locul cel mai ferit. În grupuri compacte, specializate, ne putem organiza binișor într-o rețea de canalizare... Sunt milioane de kilometri, la nivel planetar, deci ar fi loc pentru multă lume... Acolo sunt și șobolanii, apropo... Și e întuneric și umed. Avem nevoie de lanterne puternice și de mulți-mulți acumulatori... Cel mai probabil, până la Apocalipsă o să găsim și o formă de energie regenerabilă cu oxigen, deci baterii să tot fie... Dacă nu, în câteva generații o să ne crească ochi mari și rotunzi, cam așa...

3. Cum ne organizăm ?

În grupuri, obligatoriu. Credeți că după ce se instalează haosul, oamenii o să fie o turmă pașnică și solidară ? Am vrea noi... Suntem primate, suntem agresivi și teritorialiști, suntem lacomi. Suntem frustrați, deci o să fim periculoși. Trebuie să ne apărăm spatele în găști. Ne vom întoarce la forța majorității, în cea mai fizică formă posibilă. O să fie violatori, criminali, deviați și obsedați, liberi în lume. N-o să existe Poliție, decât dacă o fac grupuri de oameni. Fără nicio autoritate care să li se opună, animalul prădător din om o să zburde liber, și nu vă faceți iluzii că suntem mai buni de atât...

Cinci obiecte indispensabile în era post-apocaliptică

1. Armă de foc și gloanțe. Clar, prima opțiune ! Cine o să aibă armă de foc, o să conducă turma. Fie că vorbim de o bandă de canibali sau de o gașcă de creștini pașnici, mâncători de ciuperci și larve, tot arma o să decidă. Cine o are, are pâinea și cuțitul. E ca și cum ești un fel de Dumnezeu, pentru că poți să decizi cu o apăsare de trăgaci cine trăiește și cine moare. Deții autoritatea supremă. Ești ascultat, respectat, urmat... Noii lideri ai Planetei o să fie oameni cu arme de foc...

2. Antibiotic. Cât mai puternic. Condițiile mizerabile de viață o să ne îmbolnăvească pe cei mai mulți dintre noi. Infecții, febră, boli contagioase... Îți trebuie un antibiotic deja inventat, că acum degeaba îl mai născocim din mucegai pe următorul... E prea slab pentru oferta de viruși de pe piață...

3. Vitamina C. Cât mai multă ! Dacă nu mâncăm fructe sau legume pentru perioade foarte lungi de timp, facem scorbut. Fără vitamina C, ne cad toți dinții. Într-o lume post-apocaliptică, e mai greu să îți faci implant sau să mănânci numai alimente moi... Cine n-are dinți, e ca și mort. E o chestiune de timp până crapă de foame...

4. Briceag elvețian. Ustensila aia este lucrătura diavolului ! Are orice ! poți să înșurubezi, să tai,să sfâșii, să smulgi, să decupezi, să înțepi, să apuci, să găurești...Tot ce nu putem să facem cu unghiile, face briceagul ăla... Luați-vă unul utilat, neapărat...

5. Sac de dormit termo-izolant. S-ar putea să îndurăm diferențe de temperatură incompatibile cu viața, așa că n-ar strica o piele de rezervă. Blana de animal s-a demodat de mult... Material gortex, baby !

Testament

2010-11-25T08:22:00.000+02:00

Conceptul în sine mi se pare inutil... ”După mine potopul” mi se pare o exagerare... ce treabă mai am după moarte cu starea vremii ?!... Dacă eu nu mai sunt, de ce-ar mai conta că voi încă sunteți ?... Oricum e frecție la picior de lemn, pentru că nici voi n-o să mai fiți, nici următorii, și-așa mai departe... Și dacă ar conta, odată mort, oricum nu mai faci parte din existență, așa că dă-o dracului, și odată cu ea, pe cei rămași temporar în urmă... Sună nihilist, dar e adevărul sec... E o chestiune de timp până o să redevenim pământ. E tot o chestiune de timp până pământul o să redevină praf, și-apoi piatră, și-apoi foc, și de la capăt, pământ. Și iar noi... Vă grăbiți undeva ?... Pe toți ne ”freacă” ce-o să fie după ce n-o să mai fim. De ce ? Inutil, și totuși instinctiv, pentru că ne e greu să acceptăm că ne ducem și nu mai avem nimic de făcut pe lumea asta, decât printr-un act solemn care îngrașă notarii... Ne ducem, sau ne întoarcem ?... Cine știe unde... Testamentul este exprimarea scripturală a incapacității noastre de a accepta că vine un moment când ne întoarcem în glod și gata... Vrem să lăsăm niște urme după ce încetăm să pășim... Caraghios. Și totuși, îți pasă. Greu de explicat pedanța asta vis-a-vis de ce-o să fie după tine, deși tu oricum nu mai ești și nici ceilalți n-o să mai fie multă vreme... În fine... dacă se poartă, atunci să fie...

TESTAMENT

1. Vreau să fiu incinerat. Ideea de groapă, sicriu trapezoid din lemn ieftin, noroi, viermi și crucea aia sinistră m-ar face să mă răsucesc în criptă ca mixerul... ceremonia de înmormântare a ortodocșilor este patetică, penibilă, grețoasă, primitivă, inutilă și exhibiționistă ca o curvă pe centură, îmbrăcată în negru... Nu vreau poză ovală, cu margine aurită, nu vreau coroane din garoafe, nu vreau babe orăcăind. Nu vreau să-mi legați picioarele cu o sfoară. Nu vreau vată în nas. Nu vreau giulgiu, popă, cuie, vin, colivă sau colaci de pomană. N-au niciun gust. De fapt, nu vreau nimic...

2. Dacă mai e ceva bun în mine,înainte de crematoriu, vreau să luați tot. Piele, retină, plămâni (deși nu vă recomand), rinichi, ficat și ce-o mai fi disponibil... Cu tendoanele să se joace mâțele... Cine are nevoie, să se îndestuleze după voia inimii din ce-o să mai rămână din carcasă. Resturile dați-le unor câini vagabonzi... Ce rămâne pe-afară, nedigerabil, la cuptor, și ce iese de-acolo,într-o cutie de tablă etanșeizată, să nu mă împrăștii prin mașină...

3. Nu vreau loc de veci. O tâmpenie... Vreau să mergeți în Vrancea, între munți, unde nu se aude decât apa râului și pasărea cerului. Acolo vreau să-mi zboare cenușa, fără destinație,spre nicăieri și peste tot... Vreau să mă întorc de unde venim, dus de vânt... Vreau să fiu colbul cerului și al pământului, în același timp. Vreau să plutesc pe nori și să vă intru în ciorbă. Vreau să mă uit la voi cum faceți sex... Vreau să vă aștept de peste tot și de nicăieri, n-aveți de ce să mă proptiți într-un singur loc, mai devreme sau mai târziu uitat de lume, frământat de buldozere și transformat implacabil într-o clădire de birouri...

4. Nu vreau să plângă nimeni. Cine plânge să stea acasă și să se uite la ”Dansez pentru tine”. O tâmpenie... Să plângi de ce ?... Implacabilul nu se plânge, se acceptă. Nu vreau să fiu urmat pe ultimul drum din Vrancea de niciun apropiat, pentru simplul fapt că nu-mi plac manifestările din obligație. Doar unul, să mă ducă acolo, sus, pe un vârf de munte. Aș zice Adela, sau Dragoș, dacă îl țin genunchii. Dacă nu, tocmiți un om cu ziua și treceți-mă pe caiet.... Ați cunoscut pe cineva să meargă la o înmormântare de plăcere ?... Nu există, și nu vreau altfel. Fără înmormântare, fără alai, fără haine negre... Ce e prostia asta cu hainele negre ?!... Există un cod vestimentar pentru înmormântare ?!...Un fel de morbid fashion ?!... Rahat. De ce ??...cui îi pasă ??!... Mortului ?...

5. Tot ce a fost al meu (începând cu ața dentară, ciorapii, ipod-ul, prezervativele și terminând cu cele mai costisitoare proprietăți) v-aș ruga să le lăsați într-o cutie de carton, într-o intersecție. Să ia de acolo cine vrea, ce vrea. Să se bată pe ele, să se păruiască țigăncile, să se înjure de morți... Dacă vă tentează ceva în mod special, serviți-vă... Restul să fie al cui se nimerește... Fără ”bogdaproste”... Ce cuvânt idiot !... Dacă vă aud că-l rostiți, o să vă bântui până mă plictisesc...

6. Să nu-mi facă nimeni pomană. Vreți să mâncați, mergeți la supermarket. Nu vreau să vărsați băutura pe jos, nu vreau să-mi aprindeți lumânări. Oricum nu le știu și dacă ar fi să le asist, de ce m-ar entuziasma ipostaza ?... După ce crăp, n-am ochi să mai văd, deci lumina voastră mă lasă (la fel de) rece, așa că păstrați-o pentru zilele când se taie curentul...

Dacă am uitat ceva, o să vă anunț post-mortem prin intermediul unei clarvăzătoare,în direct la OTV...

În rest, să trăim !...

God Bless The Queen...

2010-11-23T06:36:00.000+02:00

În Londra, pub-urile sunt pustii până la patru și după ce ies englezii de la muncă devin arhipline în 30 de minute... După 17.00, În fața fiecărei cârciumi, cel puțin zece fumători, tot timpul, pentru că în pub e interzis... Te simți pedepsit, ca un copil pus la colț, pentru că n-ai voie să-ți iei paharul afară cu tine... Înăuntru, o mulțime de oameni, de toate facturile. ”Office” sau muncitori, la un loc, grupați discutabil... Nu vă închipuiți că se vede clar diferența. După a doua halbă de bere neagră, nu se mai vede aproape deloc...Cu timpul se face cald și e din ce în ce mai gălăgie, găștile se sparg... Grupulețele se dizolvă în alcool ușor-ușor, și pe la 19.30-20.00 toată lumea ciocnește cu toată lumea din jur. Englezii vorbesc tare, mult, și râd zgomotos de cele mai multe ori. Beau repede, pentru că le place starea de matol, și n-au timp suficient să se încălzească... După orele 21.00 nu se mai vinde alcool nici la supermarket. La cele care închid mai târziu, poți să-ți iei de la fructe exotice până la icre negre, dar la alcool e trasă o perdea mată pe care scrie 09.00 - 21.00. În pub, berea lor e bună și dacă nu-ți place berea...

Molipsit de malț și de atmosfera lor relaxată, pun la cale cu Arette un moment comic. ”Să strigăm God Bless The Queen”. Mă ridic cu halba deasupra capului și strig, suficient cât să acopăr oarecum zumzetul de bodegă: ”GOD BLESS THE QUEEN !” . Fără nicio clipă de suspensie, încep să se audă natural de prin toate ungherele: ”Ya, God Bless mate !...” ”Cheers”, ”God bless the Queen, fuck ya, mate !...”. Rapid, pe măsură ce oamenii aud din gură în gură urarea, răspund, tot mai departe, aproape fără excepție. Toți ridică paharul... În 5 secunde, întreaga adunare binecuvântează Regina și ciocnește cu vecinii, apoi - la fel de natural - se întorc toți la forfota lor veselă... Fără excepție, englezii au o mândrie specifică, foarte vizibilă, deși nu fac paradă... Sunt vicioși dar muncesc pe rupte. Viața e scumpă la ei... Sunt bețivani, se bat, dar au un oraș de o eleganță princiară... Au Soho, unde locuiește Amy Winehouse, au și Big Ben. Au niște valori la care țin, chiar dacă aparent, nu dau multe parale pe ele... Sunt urâți și grobieni, mulți dintre ei, sunt eleganți și rafinați alții. Toți au ceva în comun - respect pentru ceva al Angliei... Chiar dacă sunt beți rupți, ultrași sau tocilari, englezii au o mândrie de a fi englez. N-o strigă în gura mare, dar se simte prin fiecare por. Poate de-aia și sunt englezi. Unii sunt țărănoini joviali, alții etalează cel mai fin umor negru... Adevărații lorzi ai eleganței și ai manierelor, tot englezii sunt. Cel mai important, au memorie și conștiință de sine. Îmi place poporul ăsta. Mi-a plăcut Londra la nebunie, mi-au plăcut ei. Țin cu echipele lor de fotbal, îmi place istoria lor, îmi place Churchill, îmi place steagul.... Îmi plac englezii...

Rețeta săptămânii...ba p-a mă-tii !

2010-11-20T20:31:00.000+02:00

Am descoperit zilele trecute cea mai odioasă rețetă culinară din România ! Am citit-o într-o revistă tabloid, la secțiunea ”rețeta săptămânii”, ceea ce mi s-a părut, cu atât mai mult, stupid... Adică e un fel de rețetă șefă, spre deosebire de celelalte. Mi-e groază să mă gândesc mai departe, dacă asta e numărul 1.... Oroarea se numește ”Adidași pane” și se face prăjind în ulei niște ”unghii de porc” fierte în prealabil... !!

...ADIDAȘI PANE ??!!... la dracu', de ce m-ar face să salivez denumirea asta ?!Vă sună ceva ”gustos” ?... Poate e vreun fetiș alimentar, vreo perversiune nouă, nu-mi dau seama. Am mai văzut oameni cu tocuri de damă în gură, dar n-am văzut pe niciunul să le și mestece. Cu atât mai puțin să înghită...

În fine... Asta e viziunea autorului, cine sunt eu să-i critic opera ?!... Adidași pane... Să zicem că ai mâncat și ți-au plăcut ! Pur și simplu, te dai în vânt după copite prăjite. Bun. Dacă ți-e foame și vrei o porție, cum spui ?... ”Un espresso lung cu lapte, apă plată și o porție de adidași pane, vă rog...” Vreo preferință la producător, sau lăsăm bucătarul să vă surprindă ?”

Oricum, elementul-surpriză nu e nici rețeta, nici denumirea, ci...poza ! De ce aș mânca așa ceva ??!!

...două picioare ciopârțite de porc, cu unghii, pe o farfurie cu ornamente albastre. Sânge, grăsime, un cuțit deasupra, și pe mijlocul membrelor, o tăietură căscată, în care se vede stratul alb de slănină pură... Pentru comenzi acasă, apelați cu încredere la numărul nostru de telefon...

Îl rog pe autor, dacă-și deschide vreun restaurant, să mă anunțe și pe mine, că vreau abonament !
O să mă chinui să transcriu și textul, dacă nu știți ce să gătiți în weekend...

Adidași pane

4 unghii de porc, 300g legume(morcov, pătrunjel,1/2 țelină, 1 ceapă), sare, piper, 1/2 lămâie, 3 frunze dafin, făină, pesmet, ouă, ulei pentru prăjit

PREPARARE:
Unghiile le mai pârjolim odată la flacăra de la aragaz, le curățăm bine și le spălăm apoi. După aceste operații, tăiem unghiile pe lungime (doar pielea) și apoi le punem la fiert. Adăugăm în apă sare, legumele, frunzele de dafin și zeama de lămâie stoarsă. Se fierb până se desprind ușor oasele. Se scot din apă, se scot oasele mai mari ca să păstreze cât de cât forma, și se lasă la răcit. Se sărează,piperează, după care se dau prin făină, ou și pesmet și se prăjesc în ulei încins. Se pot servi cu garnitură de orez sau cartofi pai.

Habib, rața și belgienii...

2010-11-13T17:05:00.002+02:00

Habib Habibou este un fotbalist care a trecut în cariera lui și pe la Steaua, iar acum joacă în Belgia. Recent, în timpul unui meci de campionat în care Habibou evolua pe final de partidă, a pătruns o rață pe terenul de joc. Cum a ajuns acolo, de unde și în ce scop, nu știu. Mai erau câteva minute din partidă, Habibou se grăbea după egalare, și s-a gândit cu mintea lui de gibon că ar trebui să rezolve situația fără prea multe menajamente. Așa ca a fugărit puțin pasărea, a prins-o de aripi, și – după ce aproape a făcut-o ghemotoc – a aruncat-o brutal în spatele porții ca pe un cocoloș de hârtie la gunoi. Pasărea n-a pățit nimic (aparent), însă gestul lui Habib Habibou a fost atât de mizerabil, încât – vă spun sincer – dacă mă puneai față în față cu el, i-aș fi spart fața aia imbecilă…

Pentru că evenimentul a avut loc în Belgia, deci într-o țară, imediat după meci au început reacțiile. Întâi, proteste vehemente din partea asociaților pentru protecția animalelor. Apoi, amenințări cu moartea pentru Habibou și pentru toată familia lui… A treia zi s-a sesizat din oficiu si Justiția. Nu, nu l-au arestat preventiv 29 de zile, cum se practică în Romania de fiecare dată când opinia publică are nevoie de sânge. De exemplu, în cazul asistentei de la Maternitatea Giulești – reținută o lună în arest, deși NU este dovedit vinovată, și mai ales NU prezintă pericol public… Dar asta este o altă poveste… Revenind la Habibou – cel care a aruncat o rață în spatele porții – și justiția belgiană auto-sesizată, s-a ajuns rapid la o decizie: fotbalistul a primit 100 de ore de muncă în folosul comunității, și deja a început să lucreze la ele.... 6000 de minute în care să-și pună rotițele alea ruginite din creier la treabă, și să-și dea seama că Belgia nu e în savană …

În România, probabil ar fi putut să-i și sucească gâtul bietei păsări, pun pariu că n-avea nimeni nimic de comentat, sau dacă apăreau proteste, se stingeau a doua zi, după Acces Direct. Probabil din cauza asta belgienii sunt cunoscuți pentru specialitățile de ciocolată, iar noi am câștigat notorietate furnizându-le, după nevoie, aurolaci minori...

Stela Popescu

2010-10-28T04:51:00.000+03:00

Astăzi am avut-o invitată pe Stela Popescu la VIZOR MONDEN, și vă jur pe barba profetului că ne-a dat pe spate... După o zi de muncă lungă, ne-a înviorat pe toți ! A fost ultimul invitat, la orele 19.00, și făceam interviuri de la 10.00 dimineața...

În primul rând, Stela Popoescu amestecă perfect un aer retro elegant, cu un stil surprinzător de modern, de permisiv chiar, mai energic cu un tempo decât al nostru. Pur și simplu este argint viu tot timpul, gândind repede și liber, fără să-și piardă vreo secundă decența... Nu face exhibiții lingvistice inutile, și nu evocă povești cu miros de naftalină... Nu știi când trece timpul cu ea...
Apropo, Stela Popescu arată cum o știți. E identică, așa cum o știu de când eram mic. Mi-e foarte clar, n-o să se schimbe niciodată. Este spontană, deși discret teatrală, dar elegantă și subtilă, fără să manipuleze auditoriul... Răspunde fără zig-zaguri. Este incredibil de tonică. Ridică vocea de te face să tresari, când te aștepți mai puțin, și după trei puncte de suspensie, trage o concluzie haioasă...

E muult mai tonică în realitate decât în orice rol ați văzut-o vreodată, vă jur...

Elena a râs în hohote de câteva ori, și nu e puțin lucru :)...

Stela Popescu s-a adaptat la ”vremea mea”, cu siguranță mai bine decât mine, pe alocuri...Recunosc. E o chestiune de înțelepciune - fără îndoială - și înțelepciunea cere timp și creier... Doamna asta surprinzătoare acceptă mai ușor niște realități și le și înțelege stricăciunea mai bine decât mulți dintre noi, ”ăștia mai tineri”. Și peste toate, are capacitatea să vadă exact ce contează din toată povestea... partea fertilă... Foarte tânără femeia asta...

Doamnă, vă mulțumim pentru vizită !

Echipa VIZOR MONDEN

Ramona; Laur; Liana; Vlad; Ana; Adela; Elena; Liviu

Evelina

2010-10-08T13:30:00.000+03:00

O cheamă Evelina și este țigancă. S-a născut într-o familie tradiționalistă de ”florari”, și nu i-a lipsit nimic, niciodată, dacă îl întrebi pe tatăl ei, sau pe oricare alt părinte întunecat de lipsuri... A făcut școala generală în Pantelimon, acolo unde și locuia cu părinții ei - zonă în care trăiesc majoritar țigani. Unii ”cu stare”, în case opulente, alții la limita subzistenței, în cartierul numit ”la groapă”... Diferențe de la cer la pământ, de la alb la negru, la fel ca-n viață, fie ea de român sau țigan. Evelinei i-a plăcut întotdeauna cartea. Isteață foc și ambițioasă, a încercat de mică să le descopere pe toate... Își punea tot timpul întrebări, e bine crescută, curată și vioaie, ca argintul viu... Au fost multe momente când a simțit pe pielea ei proasta reputație a unui ten închis... Suspiciuni, atitudine ostilă, glume cu tentă fascistă și dispreț amestecat cu teamă... Țiganilor din Pantelimon le e rușine să spună ce sunt, deși numai unora ar trebui să le fie, și nu pentru ce sunt, ci pentru cine sunt... Valabil pentru orice culoare, nu credeți ? Pentru fiecare paria, există cel puțin alți doi nevinovați care-i poartă blestemul...

După ce a intrat la liceu, Evelina a primit o veste care i-a năruit toate visele. Tatăl ei i-a interzis să mai meargă la școală, pentru că i-a găsit soț. Tot din neam de florari - pentru că dinastiile se păstrează, la fel cum tradițiile sunt apărate cu sfințenie arhaică, într-o societate bolnavă de modernism. Evelina nu are perspective într-o lume a prezentului, pentru că familia din care provine refuză să iasă din izolare... și cum să-i condamni, până la urmă ?... Dincolo de gardul înalt, un ten închis reprezintă pentru mulți dintre noi etalonul moralității. Deși, cei mai mari nemernici pe care i-am cunoscut erau îngrozitor de albi. Deși cei mai nespălați concetățeni care îți întorc efectiv mațele pe dos în spații închise erau - fatalitate - ”caucazieni”...

Simțind că i se năruie pământul de sub picioare, Evelina a încercat să-și înduplece familia să nu o condamne la o viață predictibilă. Fără succes. Într-o zi, s-a aruncat de la balcon. Poate a vrut să moară, poate a vrut doar să atragă atenția. Nu știu exact la ce s-a gândit când a făcut-o... Albi, negri sau galbeni prin naștere, suntem greu de înțeles când alegem să ne punem capăt zilelor la 17 ani... Din fericire pentru ea, a avut Înger. Nu știu dacă era un înger țigan, arian sau metis. Îngerii au întotdeauna aripile albe, ați observat ?... Evelina și-a rupt ambele picioare și și-a afectat grav coloana vertebrală. A stat multă vreme într-un spital alb, a dormit pe așternuturi albe și a plâns lacrimi incolore. Ciudat... Lacrimile n-au niciodată culoare... După multe operații și tratamente chinuitoare, într-un final s-a făcut bine și s-a întors în colivia ei de aur...

Mi-ar plăcea să închei povestea asta cu un happy-end. Să vă spun că Evelina merge în continuare la școală, are note bune, este acceptată de români și nu mai trebuie să audă de la mari moraliști rozalii cum ar transforma-o ei în săpun de casă... Din păcate, Evelina a fost înfrântă de stereotipuri. La 18 ani s-a măritat cu un soț pe care nu l-a ales. A renunțat la școală, pentru că trebuie să aibă grijă de bărbat și de flori. Trebuie să gătească, să robotească prin casă, trebuie să spele haine albe, ca ale tuturor... Într-o zi, s-ar putea să cumpărați un buchet de trandafiri de la Evelina. S-ar putea s-o vedeți pe stradă și să vă pipăiți instinctiv buzunarele, asigurându-vă că mai aveți portofelul. O să observe, dar s-a obișnuit... S-ar putea să vă atragă atenția cu o privire lungă și tristă, și-o să vi se facă frică de deochi... Nu știu, ați putea să vă gândiți la orice, nu-i așa ?... Gândurile - la fel ca și visele, vin în toate culorile curcubeului...

Prizonierii formei...

2010-09-22T02:38:00.000+03:00

Suntem prizonierii formei. Ne trăim viața guvernați permanent de cea mai efemeră manifestare a materiei: exprimarea fizică. De altfel, toată existența nostră este definită și șlefuită în cele mai mici detalii de unități de măsură cel puțin insipide. Înălțime, greutate, forță, kilometraj, lichidități, numiți-le voi... Cele mai nobile trăiri spirituale ne sunt stimulate de aceeași nenorocită de formă. Ne e milă de ursul panda pentru că dispare, din cauză că e drăguț, dar ne grăbim să strivim un păianjen, numai pentru că ne trezește repulsie, prin formă. Dacă arahnidele ar dispărea mîine, în luna aprilie a anului viitor atmosfera de pe Terra ar ajunge irespirabilă din cauza insectelor... Noi, stăpânii formali ai Planetei, am dispărea până la unul, în cel mult șase luni...

Fobiile sau simpatiile vin din formă. Delfinul este drăgălaș, și din cauza asta vrem să-l protejăm, în timp ce rechinul este feroce, și-atunci de ce să nu-l măcelărim sistematic ? Și delfinul și rechinul sunt prădători... Frumusețea interioară despre care vorbim tot timpul există în conștiința noastră, numai dacă forma ne permite s-o descoperim. Pentru a ajunge în adâncime, avem nevoie să ne atragă suprafața, deși nimic nu se schimbă mai dezamăgitor decât ea. În timp ce esența abstractă a lucrurilor câștigă strălucire prin acumulare, exteriorul se usucă și moare. Se pierde... Forma evoluează întodeauna de sus în jos, implacabil spre dezagregare. Toate lucrurile îmbătrânesc, dacă sunt atinse de formă. Să ne gândim la dragoste, de exemplu. Ce ne trezește pasiuni ? Tot forma... Distanța exagereaza formele, timpul le estompează. Lipsa lor le idealizează în imaginație și întotdeauna, prezența constantă le banalizează... Formele sunt mutilate permanent de timp, spațiu sau dispoziție. Sunt tot timpul altfel, într-un singur sens... Cel al dispariției. Al saturației, al plictiselii. Formele cad întodeauna în uitare. Pentru că de fapt, forma nu există cu adevărat. E doar o închisoare temporară pentru esență. Forma este ca o definiție a existenței, scrisă cu creta pe orice tablă neagră. O înțelegem, astăzi o vedem, însă mâine va fi ștearsă cu buretele, ca și cum nici n-a fost vreodată... A fost ?...

Cu scuzele de rigoare pentru exprimarea grobiană, o să-mi citez un prieten, nu foarte atins de adâncimi, dar evocator al unui adevăr absolut: ”în spatele oricărei femei frumoase, există un bărbat care s-a săturat s-o fută”... Extindeți vulgaritatea cugetării la infinit, în toate formele... Chiar dacă nu ne convin nici cuvintele, nici învățămintele, realitatea rămâne aceeași. Forma nu există. Doar ne minte...

Probabil am fi văzut mult mai bine dacă eram cu toți prin naștere, orbi...

Nu-ți convine, du-te dracului...

2010-09-17T13:25:00.002+03:00

Printre numeroase alte lucruri pe care habar n-avem să le facem cum trebuie, la loc de cinste se află comerțul. Frățioare, nu reușește românul să vândă, nici picat cu ceară ! Doar să jupoaie. N-avem în sânge abilitatea asta. N-avem tradiție, n-avem înclinație, n-avem pasiune, n-avem caracter... Pur și simplu, nu suntem în stare. Pe vremea când alții semnau tratate comerciale și dezvoltau rute maritime pentru schimb de mărfuri, noi îl proslăveam pe Zalmoxe și mâncam mistrețul crud. Ne îngropam șeful de trib cu prima dintre cele șapte neveste, și nefericita era și bucuroasă că o ia răposatul în Raiul vânătorilor... De unde să știm să vindem ceva, dacă noi am fugit de civilizație ca dracul de tămâie ? Românul s-a născut cioban, nu poet. Și cu atât mai puțin negustor... Se simte asta în orice dugheană, în orice hotel, în orice mall...

Pentru că pe litoral avem numai turism de weekend, ce-au făcut comercianții ? Și-au pus mintea la contribuție să-i aducă pe fraieri și-n timpul săptămânii cu oferte ”corecte” ?... Nu. Au mărit tariful, să-și scoată pârleala de la ăia care oricum vin la sfârșit de săptămână..

Noțiuni de genul ”reduceri”, ”lichidare de stoc” și alte asemenea găselnițe ale comercianților sunt o mare vrăjeală la noi. Înainte să lipim afișele cu ”reducere”, scriem deasupra prețului original unul mai mare, apoi îl tăiem cu un marker și-i facem pe proști să creadă că prețul vechi este de fapt noul preț redus... Fidelizarea clienților, atitudinea bine-voitoare, zâmbetul...astea sunt pentru idioți. ”Dacă nu-ți convine, du-te dracului...” Ăsta e sloganul...

Managerul unuia dintre cele mai exclusiviste cluburi din Manhattan explica într-un interviu ce înseamnă clienții casei, și cum sunt ei protejați de club. De exemplu, vine John Smith într-o seară - client fidel - și se pune pe băut. După două ore se îmbată criță și - cu mintea aburită de alcool și de pipițele de New York pe care le-a luat cu el să se spargă în figuri - se apucă să comande șampanie Don Perignon, pe bandă... Ce face clubul ?... Păi la noi, își freacă mâinile de bucurie și mai trimite un picol lângă masă, să nu cumva să scape o strigare...

Ce face americanul ?

Îți aduce la masă cea mai ieftină șampanie în sticlă de Don Perignon. Pentru că ești beat și prostănac la ora aia, oricum nu-ți mai dai seama de diferență. Și pentru că în mod normal n-ai comanda bătură de 5000 de dolari într-o singură seară, te lasă în durerea ta, să-ți faci damblaua, dar îți protejează buzunarul... Clubul ! Pentru ca a doua zi când te trezești și-ți dai seama ce ai făcut, să ai o surpriză plăcută... Descoperi în extrasul de cont că n-ai rămas în fundul gol, deși meritai, până la urmă... Tot a doua zi te sună managementul clubului și-și cere scuze că nu ți-a servit ce-ai comandat, rezervându-și dreptul de a te proteja de propria tâmpenie și limitându-ți pierderile... Pentru că managerul ăla de club știe că tu ai o anumită sumă pe care ești dispus să o aloci pe distracție, și dacă îți ia el pielea de pe tine într-o singură seară, s-ar putea să nu mai ai cu ce să vii data viitoare. S-ar putea să te simți jefuit. În concluzie, s-ar putea să te piardă de client și - pe termen lung - să piardă mai mulți bani. În schimb, demonstrând o aparentă lipsă de interes pentru banii tăi și o interesată preocupare pentru liniștea ta financiară, clubul se transformă în prietenul tău bun. Și din cauza asta, și tu rămâi prietenul cel mai bun al clubului...

Cel mai recent exemplu de cum se face comerț mi l-au servit americanii de la imdb.com Am cont PRO de câțiva ani buni, pentru că scriu niște cronici de film și am nevoie de informații ”profy”. Pe site-ul ăsta găsești tot ce ai nevoie gratis, și dacă vrei chiar toate detaliile despre Hollywood, te abonezi la cont PRO, plătind vreo 20 de dolari pe lună. Destul de scump, fie vorba între noi, dar și serviciile sunt pe măsură... După câțiva ani de accesare constantă a contului PRO, n-am mai avut nevoie o perioadă, și am folosit site-ul standard, fără să închei însă subscripția plătită. În fiecare lună, băieții își iau oricum singurei de pe contul meu paypal ce-au nevoie, nu mă deranjează, nu-i deranjez... Până de curând, când am primit o înștiințare pe e-mail că subscripția PRO mi-a fost suspendată !

M-am gândit că e o neînțelegere, știam că sunt acoperit în cont, deci n-am înțeles de ce nu mai vor americanii să-mi ia banii. Am intrat pe site, și mi s-a explicat frumos: ”Pentru că nu ați mai accesat de două luni contul dumneavoastră plătit, imdb și-a rezervat dreptul să suspende subscripția, până când veți avea din nou nevoie de serviciile noastre contra-cost. În orice moment doriți, contul dumneavoastră PRO va fi activat prin simpla accesare, fiind astfel reluată și plata lunară. Vă mulțumim !”

Ați înțeles, da ?.. Fraiere, dacă tot ne dai bani degeaba în perioada asta, noi nu ți-i mai luăm. Ți-i lăsăm în buzunar, că n-avem de ce să-i încasăm, și dacă mai ai nevoie, oricând, ești bine-venit. Am rămas puțin prostănac, ca românul ajuns în 1990 într-un supermarket din Frankfurt...

În concluzie, dragi români comercianți, eu vă urez un faliment glorios, după cum îl meritați... Iar pentru naționaliștii care încă mai urlă ”nu ne vindem țara”, mai am o mențiune: așa e, nu ne-o vindem că habar n-avem cum se face... Ar trebui s-o facem cadou, unora care cunosc procedura...

Învățăturile lui Adrian Pușcașu

2010-09-15T17:31:00.000+03:00

Cred că evoluția noastră intelectuală și spirituală nu este determinată de numărul de răspunsuri pe care le găsim, cât mai degrabă de consecvența cu care ne încăpățânăm să punem întrebări. Cu cât aflăm mai mult, cu atât realizăm cât de puține știm, și nu de puține ori descoperim că adevăruri pe care le consideram supreme la un anumit moment se transformă în fata morgana, nu după multă vreme... Ni se întâmplă la toate nivelele, în toate domeniile, pe tot parcursul vieții și de multe ori ne dezechilibrează complet astfel de decepții... Chiar dacă o decepție reprezintă forma cea mai pură a revelației...

Medicina tradițională - caracterizată de la Hipocrate încoace de o aroganță iritantă - descoperă în secolul XXI că cele mai multe dintre concluziile ei sunt doar niște fâs-uri. Zeci de ani, hepatologii au exclus complet sarea din dieta persoanelor bolnave de hepatită, pentru a descoperii recent că în realitate, puțin sodiu nu strică deloc în procesul de vindecare... ba chiar ajută... Este un exemplu minor. A existat o vreme - nu așa de îndepărtată - când oamenii credeau că fumatul întărește sistemul imunitar. Nu se întâmpla pe vremea vizigoților, ci în plină epocă industrială, peste ocean. Trecusem deja peste o criză financiară globală, inventasem cinematografia, televiziunea, automobilul sau presa scrisă. Funcționau centre de cercetare pretențioase, fisiunea nucleară o aveam deja la degetul mic, dar trăiam cu convingerea că mahoarca ne prelungește viața...

În perioada renascentistă - deci, cum s-ar spune, în plină efervescență creativă a Omenirii - cel mai bun tratament pentru orice boală era ”lăsatul de sânge”. Vreo doi litri... Dacă aveai sifilis, o gripă sau o infecție, nu conta: venea un așa-zis doctor, scotea o brișcă și te lăsa leșinat... Au existat regi și oameni de stat aflați în grija celor mai mari savanți ai vremii, care au dat ortul popii după îndelungi suferințe provocate de vraci. Erau îndopați cu tot felul de otrăvuri, arși cu fierul înroșit, crestați sau împachetați în tot felul de scârboșenii, în speranța că o să le treacă infecțiile... Inclusiv astăzi, niște impostori mănâncă o pâine bună de pe urma nefericiților care cred că dacă se crestează sub limbă, se vindecă de ulcer, cancer sau ejaculare precoce...

Apoi, am descoperit că nici noi nu suntem atât de speciali pe cât credeam. Ne-am decodificat genomul, și am constatat că suntem foarte similari cu o muscă... Ne-am dat rotunzi că zburăm pe lună - și cel mai probabil - am fost nevoiți să turnăm niște filme prin deșertul Nevada, numai să nu ne facem de rahat... Pe măsură ce creștem, ne dăm seama cât de mici suntem, și numai asta ne poate face mari...

Dincolo de medicină, mecanică sau genetică, în părțile abstracte ale existenței noastre suntem la fel de neajutorați. Cine suntem ?... Filozofăm, încercând să găsim răspunsuri imposibile, chiar dacă știm că n-avem nicio șansă să le aflăm pe aici. Ceea ce credem astăzi, mâine se transformă în mit. Sunt convins...

Importante nu sunt răspunsurile, ci căutarea în sine...

Am avut surpriza plăcută să descopăr un text foarte reușit, scris de un puștan în secțiunea ”bio” de pe profilul său de Facebook. Fără abordări literare pretențioase, fără complicații lingvistice, subtil metaforic și foarte concis. De altfel, nu este singurul text isteț pe care îl găsești pe profilul lui, demonstrând că ”mai există și copii reușiți, în generația asta rătăcită”... Adrian Pușcașu a sintetizat perfect ceea ce suntem, încercând să ne explice ”in style” cine este el. De fapt, cine suntem noi... Sunt de acord cu totul, mai puțin cu renunțarea. Atât timp cât mai mișunăm pe lumea asta, n-avem voie să ne oprim... Bravo, kiddo ! :) ...

”Mai știți puzzle-urile de diferite dimensiuni, cu animale, monumente sau cu personaje din desene animate? Doamne, câte ore stăteam să rezolv unul d-ăla mare. Câte ore! Imaginați-vă unul cât camera voastră de mare, cu milioane de piese mici, mici, mici. Poate înfățisa orice, de la o mașină, până la un broscoi care regulează o broască într-o mlaștină. Multiplicați numărul de piese cu 1 milion și o să obțineți o grămadă de piese mici, pe care o să trebuiască să le adunați într-o pungă roz. După ce terminați, sugrumați punga de sub toarte. Uitați-vă la ea cu fundul în sus și o să vedeți cum arată creierul meu: mare, confuz. Acum scoateți piesele și încercați să rezolvați puzzle-ul. O să treceți prin exact aceleași stări prin care trec eu: ambiție, furie, calm, speranță, eșec și, într-un final, o să abandonați. Dacă împreunați cutia cu piesele din ea, o să obțineți un mascul, numit Pușcașu. Adrian Pușcașu.”

Îl știe cineva pe Cristi Banu ?

2010-09-14T04:41:00.001+03:00

pentru fiul sau fiica oricărui părinte...

El este omul care pictează gânduri...

Cristi Banu a venit pe lume acum patru decenii, și - ca noi toți, de altfel - nici nu și-a dat seama când s-a făcut astăzi... Dacă-i numeri anii de muncă la tipografie, faci un copil și-l duci la facultate...

”am muncit mereu cu drag, la tipografie fac azi 22 de ani de cind lucrez, asta arata statornicia mea ... ...am strins in viata cite ceva, am faurit, am cladit dar nu pun mare pret pe bogatie...”

Cristi Banu este singurul om cu adevărat bogat pe care l-am cunoscut. Pentru că e mulțumit cu ce are, se cheamă că-i ”putred de bogat”, vorba văduvelor de ”domn colonel”. Cristi Banu este singurul om pe care îl cunosc fără frustrări moderne, deși nu cred că-și imaginează cineva că n-ar putea să aibă...

Credeți că Irinel Columbeanu a atins serenitatea asta vreodată ? Credeți că Țiriac a împușcat toți mistreții din galaxie, sau a tranzacționat toate acțiunile ? Mă îndoiesc. Genul ăsta de fericire se cumpără cu altă monedă. Un fel de semn din naștere, pe care nu poți să ți-l implantezi, cu nicio sumă. Ba s-ar putea, cu cât încerci mai mult să cumperi fericirea, cu atât să-ți devină mai inaccesibilă...

Dacă trebuie să invidiați pe cineva, invidiați-l pe Cristi Banu...

Pentru că pur și simplu, este un om împăcat cu viața lui. În toate aspectele...

Cristi Banu nu s-a născut poet, și nici n-a crezut vreodată c-ar putea să fie. În primul rând, nu s-a ocupat deloc de chestia asta. Dacă te vrei artist, ai nevoie de timp irosit în boemie, ai nevoie de depresii și oftat din dragoste, ai nevoie să petreci noaptea și să dormi ziua, ai nevoie de vicii...ehee...ai nevoie de multe să te faci poet. Cristi Banu a fost ocupat cu munca și n-a avut când să le mai facă și p-astea... Totuși, asta nu i-a ridat sufletul... Dacă îl vezi într-o stație aglomerată de metrou, ai senzația că e beat sau nebun. Atunci când toate figurile dintr-o mulțime sunt întunecate, singura senină pare smintită... Și totuși, cine e smintit ? Cristi Banu, sau mulțimea ?

”am gândurile verzi pe pajiștea minții înflorită, le dau drumul în lume, așa că dați-mi secera dorită, să le cosesc, în snopuri să le strâng, ori să fac pomii să se aprindă de înflorire când le frâng ...sau să le fac în apa mării scoică, vorbe de-alint în legănarea pruncului pentru doică...”

Cristi Banu nu se crede poet, dar scrie tot timpul, potrivind cuvinte. Nici nu vrea s-audă c-ar putea fi poet... E conștient că nu găsește tot timpul cele mai bune rime, n-are încredere în gramatica lui (deși scrie corect, cu mici excepții) și în general se biciuiește cu smerenie. Din când în când, simte nevoia să ne mai spună ce simte, și de fiecare dată ne include pe toți. În poveștile lui de câteva rânduri a găsit loc pentru toată Lumea... Tot timpul, ne mângâie din cuvinte, cum știe el mai bine... Are pentru fiecare dintre noi un gând bun, un zâmbet, luna de pe cer și cerul... Uneori îi ies rimele perfect, alteori le mai scapă pe jos, dar niciodată nu și-a ciobit mesajul. Îl simți, din stângăcia cuvintelor, că e sincer, în primul rând cu el însuși. Altfel, cum ar putea să fie atât de senin ?...

Vreau să-i mulțumesc lui Cristi Banu pentru puterea exemplului. Nu pentru că acum o să am vreo revelație și de mâine o să fiu, sau o să fac, ci pur și simplu pentru că știu că există... Nici eu, nici voi n-o să ne schimbăm, mai mult de o secundă... Unii poate chiar ați înțeles anapoda toată povestea și acum vă amuză sau vă simțiți înșelați cu cinci minute. Niciunul dintre noi, ceilalți, nu vrem să acceptăm și o altă expresie a fericirii. E greu, și nici măcar nu ni se potrivește tuturor, slavă Domnului ! Într-un fel, noi am luat pilula roșie, el a luat pilula albastră... Sau poate invers ?... Cine știe...
Nici noi, nici Cristi Banu...

Numai că dintre noi toți, el este singurul care zâmbește tot timpul...

I-am lăsat și eu un comentariu, și m-am străduit să rimeze. Într-un mic puseu de aroganță discretă, am crezut c-o să-mi găsesc cuvintele într-o clipă... N-a fost ușor deloc. După o vreme, după ce - cât de cât - mi-a ieșit, am revenit cu picioarele pe pământ. Degeaba te încăpățânezi să cauți rime, dacă nu știi cum să pictezi gânduri senine...

Hey, critics, leave the kids alone !

2010-09-13T16:53:00.001+03:00

La un moment dat, rupt de beat, Nichita Stănescu a intrat în direct la televiziunea română pentru un interviu cu ocazia lansării ultimului volum de poezie. Reporterița, excitată până la Dumnezeu de prezența copleșitoare a interlocutorului și crispată până în Iad de presiunea directului, l-a întrebat pe Nichita ”de unde atâta inspirație ? Atâta profunzime, atâta sensibilitate abstractă, o așa sclipire...” Poetul a așteptat matusalemic finalul discursului elogios dinaintea unei întrebări previzibile, și i-a răspuns pe măsură...

Haide, duduie, tu chiar crezi ce spui ?! Crezi că mă gândeam eu la toate lucrurile astea ?! Niște prostii, duduie, nu mă gândeam la nimic. Pur și simplu, așa mi-a venit... Nu mai căuta semnificații, că nu sunt. Pe-astea le inventați voi...

Momentul antologic a lăsat-o pe reporteriță mută și încurcată, de parcă-o prinsese soțul în pat cu preotul... Transmisia a fost încheiată abrupt și pentru telespectatori, și pentru critici. Ultimii și-au revenit ulterior din șoc, au uitat esența lucrurilor și s-au pus pe mâncat rahat (turcesc) despre adâncimea, subtilitatea și profunzimea poeziei lui Nichita. Trebuie să mănânce și ei o pâine, nu-i așa ?

În realitate, Nichita nu scrie, ci transmite stimuli. A spus-o un critic literar cu adevărat mare - Nicolae Manolescu. N-ai de ce să cauți semnificații într-o pictură abstractă, ci doar sentimente. Senzații. Stări, informație pentru simțuri. Nichita Stănescu reușea - de cele mai multe ori inconștient - să imortalizeze culori, mirosuri, senzații tactile sau pur și simplu stări interioare. Dacă i-ar fi tras cineva o palmă, Nichita reușea din trei versuri fără noimă să te facă să simți cum îți arde obrazul... Durere,plăcere, sau dureri în cot, le simți, sau nu. Ele sunt acolo, și nimic mai mult.

Foaie verde de albastru, mă doare un cal măiastru...

Analizeaz-o p-asta, maestre...

Dispozițiile lui - de cele mai multe ori bahic induse - devin cuvinte înșiruite fără un sens descifrabil, însă haosul scriiturii ascunde o paletă subtilă de senzații. Pun pariu că nici el nu și-a dat seama de chestia asta, până când a închis ochii... N-ai de ce să aberezi volume întregi de analiză pe tema asta. Simți ceva, sau nu simți. N-ai de ce să faci autopsie unui fior...

Din punctul meu de vedere, Nichita Stănescu este mai poet decât Eminescu. Ultimul este filozof, cugetător, vizionar, romantic. Un dezechilibrat în fața propriului geniu, tarat de vicii, propriul său dușman... Faptul că și rimează când așterne gânduri pe hârtie mi se pare aproape derizoriu, în ansamblul operei eminesciene...

Nichita Stănescu, în schimb, este poet. Așa cum Picasso a fost pictor. Am văzut odată o pictură Picasso. Ceva complet abstract, niște ochi, mâini și picioare, într-o ordine pe care numai el o înțelegea, dacă o înțelegea... În rest, mult roșu în diferite nuanțe, pete de culoare și toată încrengătura asta organică aproape scabroasă. În sinea mea, tabloul în sine mi-a inspirat o orgie sexuală, dar n-am spus nimănui să nu creadă oamenii că sunt obsedat... Am mărturisit abia după ce am aflat cum era intitulată opera: Erotica...

Iubesc Criza !

2010-08-27T12:04:00.000+03:00

Îmi place Criza. O IUBESC ! Criza ne scutură, ne trezește, ne aduce cu picioarele pe pământ, ne detoxifică...

Materialismul umanității a evoluat ca atunci când bei la o petrecere: la început guști și te simți relaxat, apoi te ia euforia, ți-e bine, dar tot îți mai torni un pahar... și încă unul, și încă unul, mai mare... Mai plin. Mai tare. Și încă unul, și încă două, și mai deschizi o sticlă... Niciodată nu-ți ajunge, niciodată nu te saturi. Vrei tot timpul mai mult, vrei să te simți mai bine, vrei să-l iei de piept pe Dumnezeu !

Și dup-aia ți se face rău și borăști...

Chiar dacă horcăi, transpiri și simți că-ți verși mațele, după ce-ai vomitat, te simți normal... Ai ochii înlăcrimați, te ustură pe gât, îți privești voma în detaliu, ești transpirat, te trezești strângând W.C-ul în brațe, umil și compromis, brusc mai deștept și rușinat de tine însuți, dar suficient de treaz și înțelept cât să te injuri și să juri că nu mai bei...

Dar tot bei din nou, după o vreme...

Astăzi, suntem între două beții.

Criza ne aduce cu picioarele pe pământ. Ne reamintește ce e umilința, ne obligă să ne calculăm mărunțișul, chiar dacă insistăm să ne arătăm ”fără număr”, cât se mai poate. Să ne vadă lumea prosperi, deși ne ghiorăie mațele. E bine să ne ghiorăie mațele din când în când...

Parcă ne ghiorăie prea rar...

E bine să ne aducem aminte că un apartament în București nu poate să coste cât o vilă cu piscină în California, și un coteț de prefabricate din California n-are de ce să valoreze cât o excursie pe Lună...

Apropos, Criza ne reamintește că n-am ajuns pe Lună, e doar o vrăjeală... Și dacă am fost pe-acolo, am fost degeaba, n-am înțeles nimic. Nu ne-am prins cât de mici și neglijabili suntem, în febra noastră după acumulare. Aselenizarea n-a însemnat nimic, comparativ cu rata dobânzii... Criza e ca un elastic pe care l-am întins în obrazul sorții și apoi i-am dat drumul, convinși că n-are cum să ne izbească peste bot...

Criza ne face creativi, ne trezește din acalmie. Ne scoate din ”leafa merge, timpul trece”, ne pune la treabă. Hoții sunt mai hoți, poeții mai poeți. Criza ne reamintește că trebuie să gândim ca să trăim, dacă tot am fentat firescul și nu mai e nevoie să vânăm și să cărăm prada în peșteră... Ne vânăm unii pe ceilalți oricum, când ne e bine. Când e criză, măcar suntem acoperiți de legea firii: scapă cine poate...

Și-așa suntem nemeritat de mulți... De ce să scape toți ?!...

Criza ar putea să ne facă mai deștepți, pentru că ne-am prostit, ceva de groază ! Am putea, de exemplu, să realizăm că există câțiva băieți deștepți care ling caimacul, în timp ce restul proștilor trebuie să împartă zațul. Am putea să-i scalpăm. În aceeași măsură s-ar putea să nu ne mai deșteptăm deloc, și-atunci, să ne fie criza criză...

Acum descoperim că munca are valoare, că mintea are valoare, și că valoarea se fructifică prin muncă, sau cu mintea... Sau pur și simplu învățăm să speculăm. Gândim, sau murim. Ne folosim creierul, după multe decenii de legumism, sau ne ia dracu`...

Să nu vă închipuiți că o să treacă... N-o să ne oprim, până la fundul sacului. Nu visăm, nu ni se pare. Suntem în rahat, slavă Domnului !, și asta ar putea fi șansa noastră să ni se desfunde nasul...

Sex...

2010-08-13T00:37:00.001+03:00

Controversat, incomod sau incitant, reglementat strict în exprimarea publică, evitat de către pudibonzi, strigat din rărunchi de către exhibiționiști. Cenzurat sau epatat, evitat, omis sau revendicat. Plătit, furat, oferit sau picat din cer. Cu riscuri mortale, fără egal. Trei litere ascuțite cât tot alfabetul, ne condimentează existența cu senzații, fantezii, intrigi, sau drame. Micul nostru secret universal-valabil “face lumea să se învârtă”, așa cum spunea odată nu știu cine. Există lucruri sexy, sexuale, bisexuale sau asexuate, există aluzie sexuală, hărțuire sexuală, și agresiune. Normal, sexuală... Poți să fi sexist, obsedat sexual, sau poate fi vorba doar despre sex. Poți să faci terapie prin sex, ori poți să te tratezi în clinici specializate de dependența de sex... Un sexolog ar putea să îți analizeze sexualitatea. Apoi, afli dintr-un fel de astrogramă cu cine ești compatibil sexual... Tot sexul ne determină moralitatea: o fată cuminte este una care nu prea face sex. La polul opus, sunt desfrânatele, cărora le place prea mult… Sexul a dat valoare aurului, pentru că bărbații vor sex și femeile bijuterii...

Pentru bărbați, sexul înseamnă blazon. Normal, din același motiv sunt păsările atât de colorate, cerbii atât de încornorați, și iepurii atât de mulți. În multe culturi, sexul înainte de căsătorie reprezintă un păcat de moarte, chiar dacă viața începe invariabil cu sex, nu cu ceremonii. Pentru sex, a existat o vreme când puteai fi castrat, ars pe rug, tras în țeapă, ghilotinat sau introdus (fără conotații sexuale) în Fecioara de Fier. Astăzi, pentru sex încă se mai omoară cu pietre prin unele părți... În ciuda faptului că sexul este explozia primordială !

Existența fiecăruia dintre noi a început cu un orgasm. Micul nostru Big-Bang, la care ne gândim pe întuneric… Sunt oameni care își unesc destinele pentru că sunt (doar) sexual compatibili. Apoi, se despart după ce încetează să mai facă sex… O prietenie se pierde cu o aventură, și tot cu o aventură încep drumuri de o viață. Care se termină cu un divorț, pentru că amanta e mai sexy... Sexul este SINGURA plăcere la care nu dezvoltăm toleranță. Singurul moment de libertate fără control, de maximă vulnerabilitate, de extaz vinovat sau dezinvolt, de fiecare dată la fel, sau altfel. Omniprezent, pe întuneric, în șoaptă, după ce adorm copiii sau înainte să ajungă acasă. Trei litere, mai fierbinți decât un Univers de pietre... SEX

Sincerely, yours...

2010-05-28T17:24:00.000+03:00

Vă spun franc, sunt din ce în ce mai puțin atașat de specia din care fac parte. Din ce în ce mai detașat de suferința Umanității. Subnutriție, SIDA, criză financiară, cancer, încălzire globală. Le merităm cu prisosință, așa să ne ajute Dumnezeu ! Suntem o maimuță agresivă, evoluată eronat, până în vârful lanțului trofic. Nu folosim cu nimic Universului. Suntem niște larve mizerabile și decadente, colcăind împotriva firii. Niciun parazit nu-și omoară gazda, în afară de noi.

Desigur, ați mai auzit pledoaria asta de câteva sute de ori în ultimul deceniu. De atâtea ori ni s-a spus că trăim greșit, încât am ajuns să percepem adevărul despre noi ca fiind un clișeu literar. Dincolo de procedee literare, suntem infecți. Și ce e cel mai trist, suntem armonizați cu noi înșine...

Omorâm puii de focă, lovindu-i cu un levier în cap, să nu le stricăm blana. Măcelărim delfinii în Danemarca, doar pentru a ne demonstra bărbăția. Mâncăm creier de maimuță, decalotată pe viu cu o daltă și un ciocan, în restaurante exclusiviste. Cruzimea înseamnă rafinament. Aristocrație, hrănită cu pește proaspăt, perpelit de viu pe plita încinsă. Nici măcar nu ne mai dăm seama când suntem oribili...

În Spania, oamenii sunt amabili, calzi și primitori, așa cum ne place nouă românilor să ne pretindem... Spaniolii zâmbesc tot timpul, dacă nu găsești o stradă te duc de mână până la destinație, sunt romantici și cred în Dumnezeu. În weekend, torturează un taur mai ceva decât pe ipoteticul Iisus. Mântuitor s-a ales cu trei cuie. Un taur spaniol este împuns de vreo douăsprezece ori, înainte să-i fie secționată jugulara cu o sabie. Totul, pentru amuzamentul oamenilor despre care vorbeam mai devreme... În tribune, spaniolii romantici și amabili răcnesc oleuri, la fiecare suliță înfiptă în carnea animalului. Cruzimea reprezintă tradiție și noblețe. Arena vibrează, în timp ce animalul chinuit își dă ultima suflare într-o baltă de sânge... Un spectacol grotesc, pe care spaniolii îl iau acasă ca pe o piesă de teatru. Nu vorbim aici despre amuzamentul câtorva dezaxați, ci despre un ”sport” național. O tradiție cu care spaniolii se mândresc ! Pur și simpul, nu pot să înțeleg de ce suntem așa...

Zilele trecute am văzut un film cu un toreador învins. O excepție care confirmă regula mizerabilă după care înțelegem să ne stăpânim Planeta. Animalul a reușit să-l surprindă pe călău într-un moment de aroganță, și l-a străpuns. Cornul i-a intrat prin gât și i-a ieșit prin gură. O priveliște sublimă, pentru mine. Am revăzut scena de câteva ori, cu multă plăcere, continuând să mănânc salata de vinete, fără nicio problemă. M-au dezamăgit doar pătrățelele de cenzură, pentru firile mai nevricoase. Aș fi vrut să văd cum țâșnește sângele, vroiam să-l aud pe criminal urlând. Vroiam să știu că suferă, hrănindu-mi apetitul vindicativ.

Apoi, atârnat de fălci ca pe un cârlig de măcelărie, toreadorul a măturat arena în vaitele publicului. Brusc, umanitatea și-a regăsit sensibilitatea. L-au salvat matadorii, așa cum se întâmplă de fiecare dată când animalul pare să triumfe. În realitate, lupta nu este nici măcar o secundă egală. E vorba doar de cruzime camuflată în luptă bărbătească. Un taur, împotriva mulțimii. Nicio urmă de noblețe.

Pentru mine, povestea are un final trist: toreadorul a scăpat. Mi-aș fi dorit să moară. Aș fi vrut să stiu că la căpătâiul lui își frâng mâinile părinții, soția și copii lui, rugându-se fierbinte și zadarnic la Dumnezeul care ne-a dat drumul în lume... Am căutat apoi filme cu toreadori omorâți, pentru a-mi satisface într-un fel setea de echitate. Am găsit puține, pentru că lucrurile drepte se întâmplă rar...

Suferința umană aproape a încetat să-mi mai trezească senzații. Mă sperie oarecum starea asta, probabil vecină cu patologicul, dar intenționez s-o cultiv pe mai departe. Sensibilitatea, compasiunea sau respectul pentru ceea ce ne înconjoară au devenit anomalii comportamentale la Homo Sapiens...

Nu pot să văd un animal călcat de mașină, nu suport să văd un țăran bătând un cal. Aș putea să-l omor cu mâna mea, dacă aș știi că nu trebuie să suport consecințe. Nu pot nici măcar să mă gândesc la cât de nemernici suntem, când punem pe Youtube filme cu câini aruncați de pe pod, eviscerați, schingiuiți sau măcelăriți, dintr-un amuzament pe care nu pot să-l înțeleg. Nu pot să-l accept. Să ne ia dracul. Am ajuns să urăsc ceea ce sunt, ca specie. Fără metaforă.

Aproape nimic despre fotbal

2010-05-08T01:53:00.001+03:00

Mircea Lucescu a câștigat încă un titlu de campion în Ucraina. Al patrulea în cinci ani, de când lucrează acolo. Știți cum arată stadionul din orașul Donețk ? Impecabil. Am văzut 50.000 de stegulețe portocalii, pe trei rânduri de tribune. Gazonul perfect, nocturnă ultima fiță și în locul gardului cu sârmă ghimpată, un plexiglas invizibil. Vă reamintesc, Donețk este în Ucraina, nu la Londra. Un oraș minier, cam ca Petroșaniul. Patronul clubului este un ”potent om de afaceri”, cum se spune pe la noi, și ditamai mafiotul, cum titrează oricine... A avut ”ochi” să-l ia antrenor pe Lucescu, a avut răbdare, a cumpărat niște brazilieni, a băgat o grămadă de bani și uite ce a ieșit. A câștigat trofee europene, a construit un stadion impresionant, plătește salarii, multe și mari. Face niște oameni fericiți, din când în când.
După meciul decisiv, câștigat de Lucescu la limită contra marii rivale, patronul mafiot, salvator, investitor minune - spuneți-i cum vreți - a coborât pe gazon și se chinuia să-l care în cârcă pe Lucescu. Românul se eschiva elegant, cum îi stă bine unui antrenor mare de la o vârstă, și după cum îi permite inima sătulă de stres. Ucraineanul nu se lăsa, insistand să-l ia în spinare și să-l plimbe o tură de stadion. În felul lui mai mult grobian decât bărbătesc, patronul vroia să arate cine este adevăratul ”șmecher”. În fața întregului stadion, arhiplin, construit din banii lui. În arenă, zeci de mii de oameni îi ovaționau pe amândoi. Întâmplător, artizanul momentului e ”românul țigan” Lucescu. De două ori special... Ahmetov însă avea altă treabă decât să se gândească la nuanțe. Ca un copil de mingi mai tupeist, se chinuia de zor să-l apuce pe Lucescu de picioare, doar-doar o reuși să-l urce pe umeri... Expresia feței lui emana recunoștință și admirație. Forța brută, la picioarele excelenței.

Mi-a plăcut rău senzația. Aproape m-am simțit bine că sunt român !

Și mi-a plăcut ce-a făcut mafiotul Ahmetov acolo. Treaba lui de unde are bani...

Vreunul disponibil și pe aici ?...

Incredibila istorie a lui Mihai Atănăsoaei

2010-05-03T02:13:00.006+03:00

În urmă cu aproximativ 33 de ani, în urma unui lanț miraculos de coincidențe, s-a născut undeva în Bucovina Mihai Atănăsoaei. Existența lui pe această planetă începe însă mult mai devreme, odată cu Big-Bang-ul. Dacă explozia primoridială ar fi avut loc mai repede sau mai târziu cu un singur micron de secundă, Universul, așa cum îl știm astăzi, ar fi avut o cu totul altă configurație. În consecință, și secunda în care Atănăsoaei există pe acest pământ ar fi fost o cu totul alta, dacă ar mai fi fost. Mihai Atănăsoaei s-ar fi născut într-un cu totul alt timp, într-un alt spațiu și - eventual - într-un cu totul alt corp. Ar fi putut să fie - să zicem - câine. De altfel, întreaga Terra ar fi putut să nu existe. Sau Mihai Atănăsoaei s-ar fi născut, să zicem, din părinți evrei, mai devreme cu treizeci de ani. La scară Universală, trei decenii, așa cum le conștientizăm pe Pământ, nu reprezintă nici măcar a milarda parte dintr-un micron de secundă. Practic, nu contează...

În urma aceluiași lanț de coincidențe în care numai condiția temporală ar fi fost alta, domnia sa ar fi putut fi gazat la Birkenau. Fiul său de un an și jumătate ar fi servit setea de cunoaștere a cercetătorilor naziști, care i-ar fi injectat irisul cu pigment albastru, i-ar fi amputat brațele fără anestezie sau l-ar fi castrat în scopul cercetării. Desigur, o supoziție șocantă și grotească, astăzi. Un scenariu perfect realizabil, în urmă cu cel mult șase decenii. La scară Universală, o diferență invizibilă. Practic, din punct de vedere temporal și spațial, lui Mihai Atănăsoaei i-a trecut glonțul pe lângă ureche...

Soția domnului Atănăsoaei, într-o configurație a sorții diferită cu o singură centimă ar fi putut fi soția unui alt domn, sau - păstrând elemente comune cu destinul soțului - ar fi putut fi violată și sfâșiată de lupii germani ai paznicilor de la Auschwitz. Slavă Domnului, n-a fost să fie ! Spre norocul formidabil al domniei sale, Mihai Atănăsoaei s-a născut în urmă cu 33 de ani, În Bucovina. Șansele să fi fost el, cel de astăzi, sunt de cel mult 0, (0)1%. Și totuși, i-a ieșit !

În timpul prezent, Mihai Atănăsoaei prezintă o ușoară asimetrie la nivelul feței. În Sparta, cu niște mii de ani în urmă, părinții l-ar fi putut arunca într-o râpă sau l-ar fi lăsat să moară de foame, în pădure, urmând tradiția selecției genetice. Dacă totuși ar fi avut norocul să-i fie trecut cu vederea micul handicap, Atănăsoaei ar fi trebuit să îndure de la o vârstă fragedă un regim de viață infernal, incluzând antrenamente sălbatice zi-lumină, foame, bătaie și durere deliberat indusă. Conformația rotunjoară a domnului Atănăsoaei din prezent nu l-ar fi ajutat deloc, dacă se năștea în Sparta. Probabil, nici măcar nu apuca să-și cunoască viitoarea soție...

Și totuși, Mihai Atănăsoaei s-a născut exact când era mai bine. A scăpat de genocid, inchiziții, cruciade sau epurări etnice. A fentat două războaie mondiale, un regim stalinist, unul fascist, câteva duzini de răscoale, o serie întreagă de erupții vulcanice, cutremure devastatoare, niște meteoriți apocaliptici și câteva epidemii de ciumă. Nici măcar o dictatură comunistă n-a prins cum trebuie ! Sau tocmai, a prins-o exact cum era mai bine...

Într-un final, acoperit de poziția dominantă a Omului (pentru care nu a contribuit cu nimic) Mihai Atănăsoaei a fentat inclusiv selecția naturală, în ciuda aliurii - oricum - numai atletică nu... Credeți că Mihai Atănăsoaei ar fi avut vreo șansă în urmă cu niște zeci de mii de ani ? Credeți că ar fi avut capacitatea să aducă vânatul în peșteră ? Credeți că ar fi avut acces la grupul de femele ? Credeți că ar fi fost masculul Alfa ? Credeți că s-ar fi împerecheat, perpetuându-și genele ?... Puțin probabil...

Și totuși - slavă prezentului ! - Mihai Atănăsoaei există. Este notar, deci își permite și o nevastă. Aduce vânatul în peștera sa de lux. Cu limuzina, direct din supermarket. Chiar dacă e rotunjor, nu trebuie să-și facă probleme că l-ar putea prinde din urmă vreun leu înfometat. Conduce o mașină rapidă și - în cel mai rău caz - ar putea să fugărească el prădătorii la un Safari, dintr-un jeep viril și protejat de carabina Winchester cu două țevi...

Mihai Atănăsoaei s-a născut cocoțat în vârful lanțului trofic. Este politician, este prefectul Capitalei și încearcă să convingă electoratul de bunele sale intenții. Nu este interesat de putere, de îmbogățite, ci doar de bunăstarea bucureștenilor din rândul cărora oricum nu face parte...

Spre deosebire de Mihai Atănăsoaei, aproximativ 100.000 de câini vagabonzi n-au avut același noroc. S-au născut într-un corp de patruped, și nu de biped, în cea mai infectă capitală europeană, trup și suflet. Însă cel mai mare ghinion al lor este că s-au născut în aceeași secvență de timp și spațiu cu Mihai Atănăsoaei. Ghinionul ăsta s-ar putea să-i coste viața. În epoca spațială, într-o vreme a iluminării, ne vom debarasa de niște suflete cu stricnină și discursuri ipocrite... Sună cunoscut ?...

Nu există decât diferențe aproape INVIZIBILE între genomului omului și cel al câinelui. La fel, între genomul omului și cel al unei muște. Suntem zămisliți după aceeași rețetă, chiar dacă ne place să credem că suntem speciali. Dacă noi vorbim și cimpanzeii n-o fac, este pentru că o genă minusculă a suferit o mutație. Puțin de tot. La noi, și nu la cimpanzei... Poate va veni și vremea în care vom realiza că suntem toți scântei din același Big-Bang. Că viața are aceeași valoare, indiferent de numărul de circumvoluțiuni, și că o crimă reprezintă curmarea unei vieți, nu a unei vieți anume. Viața este cadoul efemer și dezinteresat pe care l-am primit toți, oameni, muște și câini. Singura diferență este abuzul, de care se fac vinovați doar cei aflați - pur întâmplător - în vârful lanțului trofic...

Câinii vagabonzi nu s-au născut din vina lor, ci din a noastră. Tot din vina noastră s-au sălbăticit și s-au înmulțit. Domnul Atănăsoaei nu are niciun merit în aducerea lor pe lume, însă grotescul lumii moderne îi permite să aibă merite în ștergerea lor de pe fața pământului. De altfel, Mihai Atănăsoaei nu se face vinovat pentru nicio viață zămislită. Nici măcar a fiului său, în a cărui existență a avut doar rolul unei mici coincidențe. În schimb, secunda în care mișună pe Terra îi permite astăzi lui Mihai Atănăsoaei să ucidă 100.000 de suflete. O supoziție șocantă și grotească, într-o lume armonizată cu ea însăși. Un scenariu perfect realizabil în prezent...

Nu îi doresc nici măcar un strop de rău lui Mihai Atănăsoaei. Nu-i doresc nici măcar să se fi născut într-un alt spațiu și timp. Aș vrea să fie sănătos, să aibă o viață luuuungă și plină de învățăminte... Totuși, nu pot să-i doresc să nu existe Dumnezeu. O sursă pentru toate coincidențele. Un Dumnezeu care ar putea să existe, sau nu.

50% - 50%.

Mihai Atănăsoaei vrea să omoare niște animale, pentru că e mai ieftin decât să fie om. De dragul carierei politice, pentru a-i face fiului său o viață (și) mai bună, pentru propriile orgolii. Pentru că - poate - nu crede decât în ce e palpabil și există, în fracțiunea lui de timp. Într-o altă fracțiune de timp, poate vom euthanasia clasa politică. Nu pentru că mai mușcă din când în când, ci pentru că ne sfâșie, în fiecare zi. La infinit. Până atunci, Mihai Atănăsoaei este prefectul Bucureștiului și se joacă de-a Dumnezeu. Un Dumnezeu al Distrugerii. Celălalt Dumnezeu - al Creației - a devenit atât de discret, încât am ajuns să nu-i mai simțim prezența... Să fie, să nu fie ?... Mihai Atănăsoaei este gata să-și asume riscul...

Roxana

2010-04-27T09:21:00.002+03:00

O cheamă Roxana și este incredibilă ! Zâmbetul ei evadează superior din pagina de Facebook, țintuindu-te inexplicabil în contemplare, dacă ai ochi să vezi... Roxana redefinește distincția. Scrie frumos și corect, despre lucruri pe care nu le-a trăit, eliberată de vremuri pe care nu le-am trăit... Glumește dulce, în ciuda timpului sec și implacabil scurs, într-o singură și nedreaptă direcție. Gândindu-mă la ea, mă simt mic și prost. Dacă ai ochi să vezi, Roxana îți dezvăluie farmecul aristocrat al unor clipe despre care cel mult ai auzit. Pentru Roxana nu există timp, vreme sau vremuri, nici viitor sau trecut. Doar prezent, purtat cu grație de regină, indiferent la proiecția decadentă a ceea ce suntem... Roxana ne învață să fim. Aș vrea să pot să fiu ca ea, mai târziu... O invidiez sincer, pentru ceea ce este. Și pentru că știu că mâine îmi va fi aproape imposibil să fiu cum e ea, astăzi...

Roxana

Am furat...

2010-04-17T16:24:00.001+03:00

...pe când aveam vreo 6 ani, și făcusem o adevărată pasiune pentru haiduci. Eram la țară, acolo unde mi-am și petrecut o mare parte din copilărie, și luasem decizia să mă adăpostesc de civilizație într-o cocioabă improvizată în ”fundul grădinii” din crengi de salcâm...

Apoi, ca orice tâlhar care se respectă, aveam nevoie să jefuiesc niște boieri. Lucru destul de greu realizabil în curtea bunicii, sau la vecina ”baba” - Dumnezeu s-o ierte - mătușa care îmi dădea în fiecare seară să beau lapte proaspăt muls, lângă ugerul vacii. Țin minte perfect gustul de spumă dulce, și senzația amară pe care mi-o trezea ”Micăoara” de fiecare dată când bătea biata vacă pentru că ”se fâțăie într-una, ardi-o-ar focu` s-o arză”...

Fără cal și codru de aramă, haiducul din mine trebuia să improvizeze ceva. Nu tu boieri, nu tu săraci, nu tu pungi cu galbeni. Totuși, trebuie să jefuiesc ceva ! Așa că m-am hotărât să fur niște ouă din cuibar. Din cuibarul babei, că de la ”mamana” - bunica mea - nu se punea la socoteală, fiind ”din familie”. Nu știam sigur ce urmează să fac cu ele în coliba mea din salcâm, însă aveam nevoie de o nelegiuire, să mă simt lotru adevărat. Cel mai probabil urma să le mănânce Potop, câinele adoptat într-o noapte câinească, pe un potop de ploaie, de unde și numele... Astfel, luam de la bogați și dădeam săracului câine, sătul de mâncarea lui câinească...

Zis și făcut. Cu inima cât un purice, fără să respir, m-am furișat în pătulul femeii și am ascuns repede în sân vreo patru ouă. Pur și simplu simțeam că mă sufoc de emoție, inima îmi trântea pumni în mărul lui Adam, și parcă simt și acum zvâcnetul din tâmple. Să nu credeți că aveam de ce să mă tem. Aș fi putut să car toate ouăle din toate cuibarele, în toate zilele, și nu mi-ar fi spus nimeni nimic. De multe ori, le adunam singurel, coborând în echilibristică pe o scară de lemn, și le depozitam în bucătărie. Unde, în cel mai scurt timp, tătică le transforma într-o omletă misterios de gustoasă. Niciodată nu am căzut sau alunecat de pe scară. Niciodată nu am spart vreun ou...

Cu pulsul ridicat la ceruri și inima cât un purice de așa nelegiuire, m-am lansat într-un sprint nebun spre cartierul general din...grădină. Urma să depozitez prada în ascunzișul meu din crengi, și-apoi, mai vedeam... N-am ajuns prea departe. După câțiva metri de sprint, m-am întins cât eram de lung și am făcut chiseliță toate cele patru ouă ascunse la piept...

Este unul dintre momentele din copilărie pe care le-am memorat perfect. Am reținut înclusiv mirosurile, înțepătura cojii de ou zdrobite pe piele și iarba verde pe care m-am dus de-a dura. Nu știu de ce am căzut... Pur și simplu nu înțeleg. Nu m-am împiedicat de nimic, și de atunci, nici nu m-am mai poticnit vreodată fără să-mi explic. Nu m-am lovit, nu m-am ales nici măcar cu o julitură...

Chiar dacă nu era nimeni prin jur să mă vadă , m-am ridicat de la pământ palid și cu urechile roșii de rușine. Aveam senzația că se uită cineva la mine de sus, printr-o fereastră invizibilă. Una prin care se vede tot, indiferent cât de bine ai ascunde ouăle la sân. De sub tricou mi se scurgeau zeflemist în pantalonii scurți patru gălbenușuri, iar eu știam în sinea mea că ”așa-mi trebuie !”...

A fost singura zi din viața mea când Dumnezeu mi-a pus piedică și am înțeles că e vina mea...

Celelalte piedici ?... În general mi le-am pus singur, apoi m-am grăbit să dau vina pe Dumnezeu... O simetrie sucită pe care mi-o permit fără mari procese de conștiință, ca pe o formă de terapie prin blasfemie. Când mi se împleticesc picioarele, îl iau de piept pe Dumnezeu, și mă țin bine, să nu cad...

Sunt sigur c-o să mă mai dau de-a dura în viața asta, vreau nu vreau. Că așa e viața. Piedici o să mai fie, indiferent de unde vin ele și chiar indiferent unde ne duc. Am o singură certitudine: niciuna n-o să mă mai prindă cu ouă ascunse la piept. Este modalitatea prin care evit să mă ridic de jos cu urechile roșii. SINGURA. Vreau, nu vreau, este singurul mod în care Universul funcționează pentru mine. Și așa-mi trebuie !

pentru Mamana...

Acasă

2010-04-15T21:57:00.005+03:00

Acum două zile am dat nas în nas pe stradă cu Alecu. Nu-l mai văzusem de vreo 10 ani, de când tot așa, m-am ciocnit de el prin cartierul în care am copilărit. Alecu este dependent de heroină și i se spunea ”doctorul” pentru că ajungea în supradoză la ”Urgență” mai des decât cadrele medicale angajate acolo. La vremea lui, era doar un băiețaș de cartier, destul de charismatic, simpatic și simpatizat. Heroina i-a alungat toți prietenii și i-a adus alții noi, cu care împărțea seringile de insulină. Ceva mai conștient, el o ascundea pe a lui deasupra unui vas de toaletă, într-o pungă murdară. Odată, l-am ajutat să-și găsească vena cu un garou improvizat. De milă. Îi era groaznic de rău, și nu reușea să își facă injecția pentru că nu prea mai avea unde... A fost unul dintre cele mai neplăcute momente din viața mea. Heroina i-a distrus dantura complet, l-a învățat să fure și să renunțe la orgolii. La ambiții. Apoi, l-a transformat complet într-o umbră de om care stârnește repulsie...

Revederea cu Alecu mi-a provocat un mic șoc, recunosc. Nu credeam că mai e în viață. Și culmea, era la fel ca acum zece ani. Tot slăbănog, tot cu capul coborât între umeri, însă cu dinții făcuți. Probabil de-asta a și rânjit cu toată gura când m-a văzut: ”Oooooo, frățioru` meu !! N-ai o țigară ?”. Neschimat. De când aveam șaisprezece ani și până în prezent, băiatul ăsta nu a deschis altfel o conversație...

Numai că de data asta Alecu era îmbrăcat oarecum frumos. Plus că etala o dantură nouă. Mirosea a parfum, și schimbase mersul crăcănat spre exterior cu unul mai ”catwalk”... L-am întrebat ce face, a înțeles unde bat și mi-a răspuns la obiect: ”Exact ce făceam și când ne-am văzut ultima dată”, numai că în Spania. De ani buni, Alecu plecase cu niște tovarăși hoți în Barcelona. Orice ai zice, n-au gusturi rele băieții ăștia când vine vorba de turism...

Acum, se cam terminase treaba pe-acolo. Cel puțin, de unde fura el. Nevoit să se întoarcă acasă măcar pentru o vreme, Alecu era indignat de România ! ”Frățioare, nu-mi place acasă neam, abia aștept să mă tirez înapoi. E urât, e mizerie, e plin de fraieri nasoi pă stradă, toată lumea moare de foame. Nu e loc de nicio combinație.” Pe Alecu îl mai deranja că ”e prea agitație mare”, în sensul în care oamenii sunt foarte repeziți, se grăbesc tot timpul, cine știe unde... Îl enerva, normal, traficul și mai ales faptul că ”aici, toată lumea se uită urât pe tine, să moara familia mea, zici că e toți gabori !”

Alecu abia așteaptă să plece din România. Desigur, dacă nu-l prind la furat pe-aici și-l bagă la zdup. Are o ”coadă” impresionantă, și multă pușcărie făcută. Pe hârtie cea mai mare parte, pentru că așa e Justiția. Oarbă, îngăduitoare și proastă. Alecu este un hoț care nu mai suportă România ! Civilizat de Spania - desigur - în felul lui obscen - Alecu privește România de sus. E amuzant, oarecum. Și tragic...

Mârlănia românilor va înflori din ce în ce mai mult. Nu că ar fi dispărut până acum, însă înregistrase un regres considerabil după intrarea în Comunitatea Europeană. Desigur, nu pentru că ne-am mai ”școlit” noi, ci pentru că libera circulație a permis unui număr uriaș de interlopi să migreze în Spania și Italia. Să-i țină Dumnezeu sănătoși, acolo. Acum, că s-au mai tăiat taniurile și prin străinătate, o parte din băieți se întorc acasă, alăturându-se entuziaști comunităților de cefoși uitați pe-aici. Odată cu ei revin muncitorii cinstiți și restul de furnicuțe rămase fără pâinea albă din străinătate. Deștepții care făceau mișto de căpșunari, șă nu uite că ei au susținut mult timp o economie falsă în România. Mulți au băgat la maț pentru că fraierii ăia au trimis milioane de euro acasă... dar asta este o altă poveste...

Mulți alții ca Alecu vin acasă. Și mult mai răi, să nu aveți dubii. Unii nu vor rezista si se vor întoarce în vest. Ceilalți, vor împărți iar trotuarul cu noi, restul ”fraierilor”. Și dacă la început n-o să-i observăm imediat din cauza ”influențelor occidentale”, după o vreme - când vor fi terminat agoniseala - îi vom vedea revenind la ei înșiși... În toată splendoarea. O perspectivă pentru care nu cred că vom fi pregătiți, cu adevărat, niciodată...

Singuri în mulțime

2010-04-08T06:48:00.001+03:00

Ești pe stradă, te întorci cu sacoșele pline, ai de făcut zece pași până la ușa casei. În fața ta, lângă un stâlp, un bărbat zace inconștient.
Ce faci ?

Îți spui în sinea ta că e beat. Un boschetar beat. Și mergi mai departe...

Chestia asta se întâmplă în cele mai multe cazuri, cel puțin în dragul meu București.

Lipsa intervenției civice este omni-prezentă, frățioare ! Într-o proporție atât de mare, încât a ajuns un pericol public. În București - dacă Doamne-ferește! - ți se face rău și cazi pe stradă, mori cu zile ! Am văzut de N-ori, N cazuri. Am verificat, și în multe cazuri era vorba de bețivi, însă odată mi s-a întâmplat să ridic de jos un bărbat între două vârste care făcuse o cădere de calciu și se lovise rău. Zăcea pe jos de cel puțin 10 minute, avea capul spart, și nu-l băga nimeni în seamă !!! Să ne înțelegem: dacă ești rangă de beat, pișat pe tine și cu voma pe piept, nu te ridic de acolo nici dacă pierd ultimul tichet în Rai. Mi-e și scârbă, și nici nu meriți. Dar până să mă prind ce hram porți, măcar verific...

Acum, faptul că românii cred despre ei înșiși că sunt un popor de alcoolici boschetari, nu mă miră. În principiu, dacă nu suntem încă, asta arătăm că vrem să devenim. Totuși faptul că un om căzut pe stradă este prezumptiv mort de beat, arată ce părere bună avem despre noi înșine. Și - vorba aia - dacă nici noi nu ne cunoaștem, atunci cine ?

Și mai e ceva. Indiferența. Sunt mulți cei care se fac că nu văd o astfel de scenă doar pentru a evita complicațiile. ”Drumuri la spital, banchete pătate cu sânge...lasă, că n-are nimic. Sigur e beat, că dacă era altceva, îl ridica cineva până acum...”

Atitudinea asta mi se pare oribilă. Este inacceptabilă și molipsitoare. Oferă puterea exemplului, pentru că oamenii se simt acoperiți să nu facă nimic dacă văd că sunt și alții care nu fac... Gândiți-vă foarte bine că în București - repet - poți să mori pe stradă, și ai șanse mari să nu te bage nimeni în seamă, în față la Unirea !

Dacă faci un infarct, acolo crăpi, și infarct se face des în orașe. Unde se intervine rapid, se scapă...

Unde nu...nu !

Recent, un cunoscut de-al meu (și un om bun, deci o ciudățenie în România) a fost în mall-ul din Cotroceni. Unde era căzut un om, chiar lângă scările rulante. Lângă el, urme de sânge. Nimeni nu se uita măcar în direcția aia, iar cei care foloseau scara rulantă îl ocoleau ca pe un coș de gunoi... Cunoștința mea a chemat salvarea, pentru că s-a temut să intervină în vreun fel, de frică să nu fie vorba de o fractură cervicală. A stat să aștepte salvarea, păstrând o distanță oarecare de omul căzut. După un sfert de oră, salvarea nu venise. Cu excepția unor angajați ai mall-ului aproape duși cu forța acolo, nimeni altcineva nu a schițat vreun gest în tot timpul ăsta. Măcar o tresărire, o privire mai lungă. Și urcau mulți pe scară...

Oamenii își pun ochelari de cal în situații limită. În momente în care ar trebui ”să căscăm ochii, să ciulim urechile și să alertăm haita”, noi băgăm capul în nisip. Chestia asta mă dezechilibează puțin. Îmi dă cu virgulă senzația asta bizară de singur în mulțime. O mulțime care nu te susține, ci te suportă. Cât timp ești în picioare. Și care te obligă să ai glezne groase, pentru că dacă pici, te calcă în picioare fără să clipească. Sau - în cel mai bun caz - te lasă să crăpi...

De Sărbători, nu știi ce te Paște...

2010-04-06T03:13:00.001+03:00

Domnul X și domnul Y au multe lucruri în comun. În afară de o prietenie care îi leagă strâns de ani buni, amândoi obișnuiesc să-și bea mințile în aceleași cârciumi. A se citi ”cluburi”. Unul din ei lucrează (la Stat), celălalt este liber cugetător, însă poate să dea gata o sticlă și jumătate de vodka fără să i se aplece vreun pic. Când se sparge de ziuă, își conduce mașina mort de beat, până acasă. Cu gaborii se înțelege el, zice, dar până acum a avut noroc și nu l-au oprit niciodată... Atât domnul X cât și domnul Y au un IQ bun spre foarte bun, și dacă au chef, îl și folosesc. Dacă n-au nevoie de efort intelectual, nu se omoară cu firea. La petreceri ascultă manele, joacă poker, din când în când fotbal, și în rest...s-auzim de bine.

Domnul X și domnul Y au fost în noaptea de Înviere la aceeași biserică. Aranjați impecabil, parfumați și gelați până în sprâncene, cei doi s-au dus să ”ia Lumină”. Dup-aia s-au dus la ”The Gang”, unde și-au rupt capetele. Nici nu terminase popa tot recitalul, că domnul X și domnul Y erau beți morți. În câteva ore au înregistrat un număr impresionant de pahare ciocnite în cinstea Mântuitorului. Apoi și-au pierdut mințile, și domnul X s-a certat cu iubita. S-a înfipt puțin în ea, a înjurat-o de morții mă-sii, de familie, adăugând în ”speech” și câteva referiri la cât de curvă e și în ce hal o să-i spargă fața când o să dea iar ochii...

Pe drumul de întoarcere de la club, domnul Y - abțiguit asemenea - s-a gândit să-i arate mai multă compasiune tovarășului de pahar X - de neconsolat după scandalul cu iubita... Și-atunci, domnul Y a vrut să snopească în bătaie doi necunoscuți. Care treceau pe stradă, în treaba lor... Așa, degeaba. A urmat aceeași procedură cu înjurături de morți, de familie, niște scuipați și promisiuna că ”vă rup căpățânile, să moară familia mea !” Ceva mai treji decât protagoniștii noștri, necunoscuții au ales să bată în retragere. Spre dimineață, obosiți de-atâta petrecere creștinească, domnul X și domnul Y s-au retras fiecare la casa lui, pentru un somn de paisprezece ore... Adevărat a-nviat ! Povestea este reală, pe eroi îi cunosc personal, și toate s-au întâmplat în noaptea de Înviere.

Echitabil ar fi acum să continui cu povestea domnișoarei A și a domnișoarei B - ele două nedespărțite prietene, aspirând la poșete de firmă și la același tip de prinț frumos pe cal alb. Sunt prietene încă de vremea când erau în liceu, și mai fac - din când în când - mici dezacorduri... Au împărțit bune și rele, iubiți, și - după caz - hainele cumpărate vrac de la hoții din Spania... . Îmbrăcată strident și duhnind a jumătate de tester, domnișoara A o întreabă șoptit pe domnișoara B, în curtea bisericii: ”fată, am ruj pe dinți ?”

A doua poveste am inventat-o eu, însă n-am apelat prea mult la imaginație. Realitatea inspiră...

A, B, X sau Y sunt doar câteva litere din alfabetul ”milioanelor de români care au mers la biserică pentru a serba Învierea Domnului”. E citat dintr-un comunicat de presă. În realitate, ăștia sunt ”enoriașii”. Plus o armată de țațe pioase duminica și ale dracului în restul vieții. Numărul ”adevărat-credincioșilor” este prea mic pentru a conta în statistici. Românii merg la biserică procedural. O fac ca pe o mondenitate, ca pe o obligație de familie sau de cuplu. Slujba plictisește și oricum n-o ascultă nimeni. Am ascultat eu odată o slujbă la o înmormântare. Am fost atent, să văd ce vrea să spună... Despre ”umilință”, ”încercare”, ”frică de Dumnezeu”, ”robul tău”, ”milă”, ”prigoană”, ”chin”, ”suferință”, ”dușmani” și ”odihnă”. Niște tâmpenii sinistre, la propriu. O manea fomfăită pe nas. Zic, ”hai,că asta e exact ce vrea să audă văduva !”. Popa arăta ca adunat de pe Dâmbovița și vorbea atât de prost încât se plictisise și mortul, Dumnezeu să-l ierte...

În noaptea în care ”sărbătorim învierea Mântuitorului”, statistica vorbește cel mai bine - românii se îmbată de trei ori mai mult și se bat cel puțin dublu decât într-o zi oarecare. Tot românii ”bagă la maț” până ajung la spital cu indigestii. Unii se sinucid, probabil pe ideea că de Înviere ți se iartă toate... În rest, nimic spiritual pe frontul de est... Nu m-ar mira să citesc săptămâna viitoare în STAR cum și-a cunoscut Codin Poponeț noua iubită în noaptea de Înviere, în curtea bisericii...

În rest, s-auzim de bine...

Fie ca Lumina să vă călăuzească...

Niște țărani...

2010-04-01T10:42:00.009+03:00

Mi-am luat o mică vacanță rustică. O pauză de București, de putoarea lui îmbâcsită, de claxoanele obraznice și de restul, așa cum îl știți. Am fost plecat undeva în Vrancea, să dau o mână de ajutor la ”primenirea” de primăvară a unui loc foarte drag mie - o casă de vacanță din lemn, înconjurată de munți împăduriți, din toate părțile. Prin față trece un râu, vecinii sunt puțini și arhaici ca la Muzeul Satului, și pe o rază de zeci de kilometri nu există nicio activitate industrială. Doar pădure. Din cauza asta aerul este incredibil. Parcă funcționezi la dublu-capacitate, dormi neîntors și n-ai stare toată ziua. Dacă ești gras, slăbești. Dacă ești slăbănog, te pui pe picioare...

Într-o săptămână de ”refacere”, am rașchetat mese, le-am dat cu baiț (trei straturi) și lac (tot atâtea), am cărat mobilă, , am bătut cuie, am tăiat lemne. Cu drujba, că suntem, totuși, în 2010... Ultimele așchii de brad mi le-am scos din piele zilele trecute. Amintiri clandestine...

Îmi place să ies noaptea în curte, să urinez printre stinghiile de gard, uitându-mă la cer, ca pe vrema când aveam dinți de lapte și nicio grijă. Dacă nu sunt nori, descoperi noi galaxii, invizibile din oraș, și cel puțin odată pe minut vezi o stea căzătoare. Personal, am trăit de câteva ori o senzație ecstatică, de parcă aveam rădăcini în toată minunăția asta, și mă simțeam protejat în mijlocul ei, ca un sâmbure... Imposibil de descris. Respiri adânc și parcă tragi în plămâni tot Universul. Diminețile miros a fân, după-amiaza a soare și iarbă crudă, iar seara a fum de lemne. Auzi doar păsările, câte-un lătrat de câine, foșnetul vântului și șușoteala râului. O simfonie pentru toate simțurile...

Pot să spun fără niciun fel de rezervă că m-aș putea muta acolo minim un an, fără să duc dorul orașului. Recunosc, și pentru că există acces la internet, cablu - cu toate canalele sportive, centrală (pe lemne) - deci apă caldă, încălzire, duș, cadă, bideu și restul de ”aroganțe burgheze”. Totuși, să nu exagerăm. Nu sunt ipocrit, și nu mă omor să citesc etichetele de săpun pe ”tronul” din spatele curții. Îmi place iarna prin geam, de la căldură, ca lui Alecsandri. N-o să fac pe țăranul tradiționalist, că nu e cazul. Știu ce înseamnă să mergi desculț pe o uliță, dar n-am ajuns niciodată să-mi bătătoresc tălpile...

De ce insist cu toată descrierea asta ? Mai mult pentru mine. Mă ajută să revin într-un loc unde - cu riscul de a deveni morbid - m-am gândit de câteva ori că mi-ar plăcea să mi se împrăștie cenușa. Fără pic de patetism și cu toată sinceritatea. În esență, de-acolo facem parte. De-acolo venim toți și - indiferent pe unde am lua-o, tot acolo ne întoarcem. Și asta mi se pare extraordinar !

Rupe-ți un minut, și încearcă să conștientizezi că faci parte din toată nebunia asta ! Ești o scânteie din Big Bang, o sămânță din toate galaxiile. Faci parte din TOT, și asta nu se va schimba niciodată ! Nimic nu dispare, totul se transformă. Suntem o sumă incredibilă de coincidențe, sau rezultatul unui miracol ! Aveam infinit mai multe șanse să nu existăm, și totuși suntem aici ! Pe bune,încearcă să te gândești la chestia asta, când ești doar tu și un apus. Și scrie-mi și mie ce simți. Și care e prima întrebare care îți trece prin cap...

Orașele ridicate pentru a ne satisface lenea s-au transformat rapid în adevărate centre de auto-exterminare. Mâncăm hrană toxică, fără gust, colorată cu extract din gândaci (carminul, dacă nu știați, prezent în toate mezelurile), aromatizată ”identic natural” și ambalată în plumb. Bem apă la plastic sau îmbibată cu clor. Suntem dependenți de farmaciile non-stop, de picături, de plasturi și dezinfectanți. Nu concepem viața fără semafoare. Respirăm putregai ars. Orașele ne-au adus alergiile și obezitatea, calviția și miopia. Stress-ul sălbatic. În orașe trăim mai puțin...

Caraghios este că totul s-a întâmplat sub liber-arbitru. Am ales să fim sclavii propriului mod de viață, încât - de multe ori - în loc să ne folosim de creier, parcă se folosește creierul de noi !

Evadați cât puteți de des din birouri și din cartiere, din intersecții sau office-building-uri. Dacă aveți un colțișor de verdeață, prin vreo fundătură de lume, să nu-l înstrăinați ! Dacă aveți bunici la țară, slavă Domnului ! Lăsați-vă copiii acolo, până când încep școala. Să-și julească genunchii pe coclauri, să mănânce mărul căzut pe pământ și șters cu mâneca, roșia din grădină și oul din cuibar. Să vadă ce gust au cireșele mâncate din pom. O să-i aveți de o sută de ori mai rezistenți și mai sănătoși. Fără slalom printre mașini, messanger, chei de gât și batoane de ciocolată cu nouă aditivi. Fără benzen, plumb, azbest, initium, clor, și restul otrăvurilor pitorești de pe o arteră aglomerată, luminată feeric de Sărbători, prin bunăvoința Primăriei...

I'm a dirty old man?

My life is cold,

I'll chill you to the bone,

Heart of stone,

Have a care,

You know my breath stinks,

I leave shit everywhere,

So be aware ?

Don't you dare try appealing to my better nature,

You better wait, you're misinformed,

Ain't nothing warm about me,

? concrete clay and steel,

And what else is real?

I mean the actual deal,

People seem to love living under my skin,

Some of them call me London,

I'm also known as New York.

Anywhere in the world you find me

I talk the same bad talk,

Walk the same walk from side to side,

You're transparent to me,

There ain't a thing you can hide,

Derive glamour from the stamina it takes to survive.

Now give me your cash and go

Before you're heart brakes,

You're living under my wing

And all you got I'm going to take,

I'm a dirty old man.

Ferma lui Adrian

2010-03-06T19:33:00.001+02:00

Adrian e însurat, are doi copii reușiți și o firmă de amenajări interioare. Când nu e criză, produce cât să ducă o viață fără lipsuri. În vremuri tulburi, se descurcă. Are o casă mare și frumoasă, două mașini (dintre care una de lux), și – în general – dacă are vreo poftă, nu și-o refuză. Nici lui, nici apropiaților lui. Nu este un tip avar sau obsedat de bani și nu și-a transformat afacerea în viciu. Face bani pentru a trăi, nu trăiește pentru a face bani. Într-o țară civilazată, Adrian reprezintă clasa medie. Motorul economic reale. În România, se poate spune că este un tip ”cu stare”...

A pornit de jos, pe cont propriu, și înainte să iasă la liman, a dat cu fundul de pământ de i s-au zguduit creierii: a avut mulți bani, apoi a fost falit și îndatorat cu sume enorme, dar de acolo, a construit tot ce are astăzi. Pentru mulți, ar fi putut fi începutul ratării. Pentru el, a fost doar un nou început. Poate a contat că pe vreme rea, a avut o femeie lângă el, necondiționat. Care l-a suportat și l-a ajutat, cum a putut ea. Poate a fost mai deștept decât mulți, poate a avut noroc, sau poate le-a avut pe toate... Oricum ai lua-o, Adrian nu este genul de afacerist cu telefonul sudat la ureche. Nu poartă costume de mii de euro, nu se mută central și nu joacă golf. Însă dacă i se pune pata, e în stare să plătească o mică avere pentru o brichetă...

Un om de succes, care a reușit – în mare – să se păstreze uman și echilibrat. Cu slăbiciuni și orgolii (uneori exagerate), ușor (prea) coleric, competitiv și impulsiv. Repezit. Apoi calm și patern. O sumă de contraste care de cele mai multe ori și în multe feluri, ne definește ca specie și ne conferă farmec. Și ne mai definește ceva...

Nevoia de acumulare...

De-asta am progresat. Pentru că tot timpul am vrut mai mult. Nevoia de a strânge tot mai multe ne-a propulsat în două milenii mai departe decât ne dăm seama ! Electronica, genetica, cibernetica și restul... Toate, domenii în care ne-am pus mintea la contribuiție pentru a avea mai mult. În principal, mai mult profit. Secundar, mai multă recunoaștere. Mai mult respect, mai multe neveste, mai multe proprietăți. Mai mult aur, mai multe haine, mai multă faimă. Producem sute de mărci de mașini, milioane de sortimente culinare, o infinitate de combinații vestimentare și într-un timp relativ scurt, ne plictisim de toate. Pentru că vrem tot timpul mai mult, (și) tot timpul altfel...

Prevestirile ”iluminaților” vis-a-vis de de evoluția spirituală a Omenirii într-una lipsită de materialism mi se par pur și simplu niște stupizenii. Omul a evoluat (e adevărat, într-o direcție de rahat), tocmai pentru că a avut, tot timpul, instinct de acumulare. Simțul posesiei, dorința de a crește, chiar avariția și obsesia pentru putere – toate ne-au propulsat specia cu șuturi în cur acolo unde este astăzi. Aceleași argumente ar putea să ne ducă de râpă, dar asta n-ar fi nicio tragedie. Totul e ciclic în Univers...

În Farmville, ferma lui Adrian nu este un colțișor de Rai virtual. Nu este o alternativă angelică la betoanele urbane. Este o mașinărie eficientă de a face profit. Deși, așa cum îl descriam mai devreme, Adrian nu este OBSEDAT de câștig. Pur și simplu, și el, dar și noi, ceilalți, urmăm niște ”porniri”specifice, inclusiv în alternativa virtuală. Dacă joci Mafia, vei colecționa trofee, arme și reputație. În Sims, aduni haine, case mai mari, mașini de lux și gagici sexy... În CafeWorld, vei avea un restaurant tot mai mare, tot mai împopoțonat, tot mai eficient în a face profit. Tot mai scump. În toate jocurile, acumulezi trofee, bani și/sau puncte. În toate, trebuie să aduni CEVA ! Pentru că pur și simplu, nu ne putem închipui o lume fără materialism. Fără acumulare. Fără posesii, trofee și reputație. Nu suntem MOTIVAȚI să existăm fără ele...

Desigur, veți spune că există și excepții. N-o să le iau în considerare decât pe cele în care îmi povestiți cum și-au donat oamenii proprietățile și s-au retras într-o peșteră. Unde cântă la fluier și mănâncă rădăcini. Și apropos, nu sunt considerați nebuni...

Mai mult sau mai puțin pragmatici, ăștia suntem. Asta ne ”mână în luptă”. Suntem o specie de prădători, nu de ierbivori blânzi. Suntem ultra-competitivi, ne marcăm teritoriul și suntem dispuși să ne apărăm cu agresivitate proprietatea. Până la moarte, în ciuda faptului că oricum, murim... Poate asta ne-a și cocoțat în vârful lanțului trofic. De unde, apropos, nu cred că suntem dispuși să ne dăm jos de dragul contemplării naturii și pentru a zburda hippie cu flori în păr pe colinele angelice din Tiki Farm...

Ferma lui Adrian...

Ne tragem din romani !...Acum mi-e clar...

2010-03-05T05:51:00.003+02:00

Dacă înlocuim steagul italian cu tricolorul nostru, nu se prinde nimeni ! Suntem așchie sărită din italieni, e clar ca bună ziua.

Daci + Romani=noi.

Minus câteva secole de civilizație. Minus cochetăria lor. Minus istoria. Minus mâncarea tradițională. (Apropos, noi nu avem mâncăruri 100% românești)... Minus...multe minusuri. Dar, per total, de-acolo ni se trage...

Loredana, merci pentru pont !:)

Va' fa'n-culo, macaronarilor ! Mailat este ȘI al vostru ! :)

Mai prost decât câinele meu

2010-03-03T18:56:00.002+02:00

De un an și ceva am un westie, haios și deștept foc. Practic, un membru al familiei cu drepturi depline. Chiar prioritare. Pentru cine nu e familiarizat cu rasa, westie sunt câinii ăia pe care îi tund babele cu un fel de fustă din păr pe burtă... Odios !... Tunsoarea aia cretină nu are nicio legătură cu personalitatea unui West-Highland Terrier.Care este, mai pe scurt, un țăran scoțian cu minte ageră și zero maniere, nu un papițoi cu fundă și freză de fetiță...

Westie-ul este puternic și musculos ca un urs mic, înnebunit să se joace toată ziua, să muște și să sfâșie lucruri. Este pasionat de competiție. Care aleargă mai repede, care trage mai tare, cine se ascunde mai bine. Uneori, adoră să atârne în aer suspendat în dinți de cate o jucărie. Când mârâie în joacă, cei care nu-l cunosc se sperie, chiar dacă nu e mai înalt de 30 de centimetri și este 100% inofensiv. Joy aleargă mârâind feroce după pisici, pentru că așa a văzut că face Casius, un lup bătrân...Sunt convins că dacă într-o zi ar prinde una, primul lucru pe care l-ar face ar fi să-i aducă mingea...

Pentru că a avut permanent mâncare la discreție, câinele meu nu își apără niciodată castronul și nu e lacom. Mănâncă exact cât are nevoie și într-o vreme, alegea puiul din orez. Apoi, nu se mai uita nici la pui, dacă nu era în ciorbă... Tot timpul trebuia să verific dacă nu i s-a stricat mâncarea în castron, și de multe ori a trebuit s-o arunc. Cu timpul, câinele a devenit tot mai pretențios la mâncare, chiar dacă mânca din când în când și mâncare de câini. Dar niciodată de două ori la rând același fel de conservă...

Apoi, într-o zi, a făcut o indigestie de la o ciorbă. În așa hal, încât am ajuns cu el la doctor, care i-a făcut niște injecții și ne-a recomandat ferm să nu-i dăm absolut nimic să bea și să mănânce 24 de ore...
Nu vă închipuiți ce scene de disperare mi-au văzut ochii din momentul în care l-a încolțit foamea ! Ce scheunat, ce zgâriat la ușa bucătăriei, ce urechi lipite de ceafă !... Descoperind în premieră lipsurile, foamea crâncenă, protesta în așa hal încât aveai senzația că trage să moară !

După o zi și o noapte de chin, i-am pus o conservă dietetică, specială pentru indigestii canine. A lins-o, chiar dacă nu s-a grăbit deloc. Apoi - ușor-ușor - a ras și hrana deshidratată la care până atunci, nici nu se uita. Au trecut vreo șase luni de la incident, și câinele meu are o cu totul altă atitudine față de mâncare ! În continuare nu este lacom, nu mănâncă până pleznește și nu își păzește castronul. În schimb, nu mai alege bucățile de pui din orez. Mănâncă până la ultimul bob, linge castronul metodic și completează, dacă e nevoie, cu boabele alea deshidratate, fără niciun gust. Știu, pentru că le-am gustat de curiozitate. Chiar dacă îi gătesc acum doar din când în când, nu protestează și nu face niciun fel de nazuri la conserve sau ”boabe”. Și nici măcar nu i-am mai variat sortimentul…

Morala fabulei ar fi că westie-ul meu a fost în stare să tragă niște învățăminte după ce a ieșit din rahat. Primul și singurul contact cu foamea crâncenă l-a traumatizat suficient cât să n-o mai uite. L-a determinat să-și schimbe permanent o atitudine. Chiar dacă în continuare nu mănâncă decât atunci când îi e foame, o face fără nazuri și apreciează și ”specialități” pe care altă dată nu dădea două parale. În felul lui câinesc, este mai umil și mai cumpătat. Practic, a învățat din experiență...

De câteva ori în viață, pot să spun că am fost mai prost decât câinele meu. Au fost situații când am repetat sau am fost la un pas să-mi repet greșelile, deși teoretic ar fi trebuit să bag la cap de prima dată. Dacă mă întrebi de ce, e greu să găsesc o justificare cerebrală. E vorba, pur și simplu, de slăbiciuni, și nu cred că sunt un caz singular. Ba chiar cred cu tărie că pentru fiecare dintre noi a existat la un moment dat un câine mai înțelept… Și nu-mi dau seama dacă asta ne face mai ”umani”, sau pur și simplu ne descalifică într-un fel din vârful lanțului trofic...

Muzică nouă, bună...

2010-03-03T03:57:00.002+02:00

Este încă în fază demo, dar parcă nici nu are nevoie de masterizare. Sună curat și credibil. O piesă despre noi, senină și subtilă. Îmi place mult.
Vouă ?...

Invidia - un cancer de care m-a ferit Dumnezeu...

2010-02-26T18:11:00.002+02:00

Între Floreasca și Bulevardul 1 Mai, undeva pe străduțele din spate bulevardului mare (nu mă întrebați unde, că la orientare sunt praf) există un cartier superb de case. Genul ăla de vile boierești, în stil brâncovenesc, așa cum nu mai vezi decât la sediile de ambasade. Fiecare casă este îngrijită impecabil, cu fațadele renovate, grădini frumoase, și primăvara-vara, multă verdeață. Am văzut în zona asta mai multă iederă decât credeam că există în ecosistem. Tot cartierul (după părerea mea umilă, mult mai cochet decât zona Primăverii) îmi inspiră un aer de boemie europeană pur sânge. Străduțele sunt înguste, dar libere, pentru că toate mașinile sunt parcate în garaje. Oameni cu stare, ce să mai vorbim, și din cauza asta tot perimetrul evadează cu aroganță din Bucureștiul nostru vagabond. O zonă aristocratică plină de personalitate și bun gust. Foarte diferit de ce vezi astăzi în România.

Ideea este că de câte ori trec pe-acolo, îmi crește buna dispoziție. Nu mă mai satur să-mi sucesc gâtul în toate părțile ca un turist japonez. Marea mea surpriză a fost să descopăr că foarte mulți oameni - și de multe ori persoane cu mult creier, educație și perspectivă – nu-mi îmărtășesc sentimentele. Acolo unde eu văd o casă superbă, foarte mulți dintre semenii noștri vor mai număra un proprietar escroc ! Un cartier superb – la foarte mulți dintre noi ! – nu va genera o stare bună, ci una de frustrare: multe case frumoase înseamnă mulți hoți.

”De unde au avut ăștia bani să-și cumpere vilele astea, ha ?! Futu-i în gură să-i fut ! Numai hoți, în Dumnezeii mamii lor !” clamează indignat taximetristul, în timp ce-și aprinde o mahoarcă ieftină. Desigur, în nesimțirea lui, uitând să mă întrebe dacă nu cumva mă deranjează... Îl pun să stingă țigara, și închei sec o conversație pe care, oricum, nu intenționam s-o încep. De-aia stau în spate,întotdeauna...

Să nu credeți că doar taximetriștii sunt vizați. Sau clasele sociale apropiate... Am descoperit invidie la oameni bogați, la femei frumoase și cu cariere de succes, la oameni care au tot ce-și doresc, dar întotdeauna își doresc ce nu au ! Și din cauza asta, îl urăsc pe cel care le are ! Îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-a ferit de cancerul invidiei ! Pe bune, din suflet îi mulțumesc ! De fiecare dată când am fost confruntat cu oameni frustrați de bunăstarea altuia, m-a șocat să văd cât de mult îi chinuie sentimentul ! Ce grimase, ce scrâșnete din dinți ! Ce blesteme !

Am cunoscut oameni care mă urau pentru ce am, nu pentru ce sunt. De fapt, mă urau pentru ce le lipsea lor, deși - să mă ierte Dumnezeu - norocul meu nu a fost clădit niciodată pe ghinionul altuia. Și-apoi, norocul este vântul cel mai schimbător. Cel care astăzi te admiră, ar putea mâine să te compătimească...

N-am fost niciodată bogat. N-am avut niciodată bani să-mi pun în cap, dar nici nu sunt vreun adunat de pe groapă... Am doi părinți intelectuali și idealiști, deci vă dați seama că nu ne-am tras de șireturi cu șeicii Dubaiului, însă nici nu pot să spun că am simțit vreo lipsă, cât am fost copil. Niciodată ! Apoi, lucrez de la 19 ani, și mi-am câștigat singurel bănuții, cât s-a putut. Au fost vremuri în care ”împușcam francul”, au fost perioade în care am aruncat cu ei. Banii nu mi-au ars niciodată sufletul, nici când i-am avut, nici când mi-au lipsit. Cu atât mai puțin nu înțeleg de ce m-ar otrăvi banii altora !

De exemplu, mama apreciează la rândul ei tot ce este frumos, chiar dacă nu-i aparține. Tata va vedea întotdeauna într-un cartier de vile, o bandă de escroci nemernici. Și nu pentru că e ros de invidie, ci pentru că are senzația că pe umerii lui trebuie să atârne toată nedreptatea Lumii. Și că toți bogații ăștia au furat de la săraci, și e nasol așa, futu-le muma-n cur...etc...

Acum, să fie sănătoși și ăia bogați, și săracii. Cei mai mulți nevoiași sunt așa pentru că n-au avut ocazia, sau nu i-a dus mintea cum să nu mai fie... Cum și-au făcut unii banii, e treaba lor. Cum nu și i-au făcut ceilalți, în aceeași măsură nu mă privește. Dacă voi ajunge în viața asta să-mi permit o casă în cartierul ăla, să știți că acolo o să stau. Dacă nu, mă mulțumesc să mă bucur de priveliște. Și la final, mă simt mai bine dacă pun taximetriștii să ocolească pe-acolo. Apoi, e suficient să arunc nevinovat de pe bancheta din spate o frază exclamativă: ”Dom`le, ce case frumoase, extarordinar ! Ce cartier superb !”... Nu-mi rămâne decât să mă distrez mai departe cu furia proletară a șoferului, pe care nu-l scoteam din sărite în așa hal nici dacă-l înjuram de mă-sa...

Ești EMO, deci exiști...

2010-02-24T22:52:00.004+02:00

Toată lumea face mișto de puștanii ”Emo”. Cred că au apărut câteva sute de bancuri, dacă nu mai bine, despre curentul emo și prozeliții lui... Unele sunt chiar reușite, pentru că dacă vine vorba de făcut mișto de cineva, românii sunt printre cei mai buni din Lume, de departe ! Altele sunt doar macabre, sau îndoielnice. Toate însă, denotă o lipsă de cunoaștere a unui fenomen pe care ne-am grăbit să-l ridiculizăm fără să avem cea mai mică idee despre ce reprezintă...

Acum pe bune, câți dintre noi știm ce înseamnă ”curentul emo” ?...

Emo – de la ”emotional”, a fost denumirea generică pentru un gen de punk melodic, apărut undeva prin 1984. Trupa Rites Of Spring avea să surprindă, pentru că intercala pasajele violente de punk cu ”bridge”-uri soft, vocale și foarte lirice. Mai târziu, ideea celor de la Rites Of Spring este îmbrățișată de mai multe trupe, însă cea mai importantă este Moss Icon, apărută în 1986. Formația s-a bucurat de un succes moderat, însă a influențat decisiv cam tot ce a însemnat curent Emo, până în prezent. Artiștii adoptau exact look-ul pe care îl identificăm astăzi la adepții curentului, iar muzica lor era concentrată în principal pe elemente lirice, melodice. Pe EMOțional...

De-aici, puștanii cu părul lung, brunet, acoperindu-le fața, cu origini clare în punk look-ul american. Adică, ceva mai îngrijit decât cel britanic, ușor ”metrosexual”, spre fetish. Bun, rău... imposibil de catalogat. Chestiune de gust. Oricum, mulți dintre adepți sunt socotiți supra-sensibili, deci – în viziunea unora – ridicoli. Apoi, tot aspectul funest inspiră depresie și pesimism, de unde și izvorul nesecat de bancuri cu emo care se taie cu lama... Adevărul este undeva la mijloc, pentru că DA, există adepți ai curentului Emo care se taie cu lama, sau care plâng, însă asta nu are legătură cu filozofia muzicală pe care un adoptat-o, ci mai degrabă cu structura lor psihologică. Auto-flagelarea este un simptom, nu o manifestare a unui trend muzical... Probabil, o sensibilitate sau poate chiar o înclinație spre depresiv care – întâmplător – se potrivește cu...bancurile. Cred că întâi ai o înclinație nativă spre a te tăia cu lama, și abia apoi te atrage curentul Emo. Nu invers...

Și până la urmă, nu văd de ce n-ar fi deprimați ! Uitați-vă puțin în jur. Pe stradă, pe palierul de bloc, la televizor. Poate chiar la noi înșine...

Vedeți multe motive de optimism ?...

Și-apoi, să nu uităm că EMO este o ATITUDINE. Să zicem că niște copii ascultă muzică. Ascultă niște versuri. Urmează o filozofie, și din cauza asta plâng în hohote, apoi se taie cu lama...

...DECI GÂNDESC !

Au o poziție, sunt capabili să simtă, să înțeleagă o realitate și să reacționeze în consecință. Chiar dacă înțeleg totul pe dos, sau conform Adevărului absolut. Poate bat câmpii, sau poate au dreptate, nu asta contează ! Important este că TRĂIESC INTENS, ca urmare a unui proces intelectual și emoțional specific vârstei !

Ați uitat că erați fani ”Depeche”, și purtați blugii ăia drepți ca burlanul ?! Freze de filfizon, cu păr lins, coborât ”feciorelnic” până la bărbie... Ați uitat că erați rockeri, purtați ”stretch” – adică niște colanți supraelastici, ridicoli până la Dumnezeu ?! Ați uitat că dădeați din cap până vă amorțeau gâturile, sau vă mai spărgeați accidental dinții în crucile mari din tablă, atârnate invers... Ați uitat că scriați poezii, visați cu ochii deschiși, căutați Adevărul Absolut și vă răzvrăteați împotriva întregii Lumi ?!

Toate astea, la vremea lor, au însemnat expresia personalității fiecăruia dintre noi. Știam pe de rost niște versuri, credeam în ele, filozofam... Nu te regăsești în nicio tabără ?... În nicio extremă ?... nasol. Înseamnă că nu ai existat ca individualitate, și asta te recomandă cel mult într-o bancă de organe.

Nimic nu mă enervează mai mult decât lipsa de reacție, de expresie sau de opinie la generația tânără. Lipsa de sclipire, de atitudine. Blazarea incredibilă pe care o văd pe mutrele unor adolescenți care ar trebui – conform vârstei – să fie ”mânați în luptă” de o efervescență emoțională unică !

Când ești tânăr, viața înseamnă patimă !

Adolescenții ar trebui să muște din viață, să aibă atitudine, chiar dacă greșesc ! Să-și facă idoli, și tot ei să-i doboare, să plângă, să râdă cu lacrimi, să iubească obsesiv ! Să scrâșnească din dinți, să-și muște buzele, SĂ TRĂIASCĂ ! Totul la extrem !

Ceea ce nu se mai întâmplă, tovarăși...

Suntem din ce în ce mai „wanna be”-uri, imitând trend-uri și clișee cretine, pentru a părea cool... ”Oamenii noi” îmi lasă senzația că nimic din Lumea asta n-ar putea să le trezească o emoție... Nu-i interesează nimic în mod special, sau mai mult de câteva zile, nu visează, nu știu să iubească. Parcă sunt doar o armată de roboți. Desigur, o parte... din ce în ce mai aproape de majoritate, așa cum dictează trend-ul...

Aproape îți vine să te (sau să-i) tai cu lama, dacă te gândești...

Revenind la subiect, EMO este, până la urmă, o atitudine. Sublimă sau genială. Bună, rea, cretină, puerilă sau teribilistă. Într-o Lume tot mai lipsită de personalitate. Una pe care am batjocorit-o într-atât încât am transformat-o în ridicol, în paria, uitând că și noi am fost un fel de EMO, la un moment dat... Și poate tocmai asta ne-a trasat (puțin, sau decisiv) începuturile propriei individualități. Ironia mi se pare a fi o abilitate remarcabilă a lui Homo Sapiens. Auto-ironia este sublimă și catalizatoare, ca bicarbonatul. Începeți cu ultima, și o să vedeți că până la EMO, vom râde mai cu poftă de noi înșine... Și până la urmă, nu-i nimic rău în toată chestia asta...

Despre râs...

2010-02-12T23:01:00.003+02:00

Mi-e greu să-mi imaginez viața fără simțul umorului. Capacitatea de a înțelege substratul amuzant al unei relatări sau întâmplări este un dar, pe care mulți, din păcate, nu-l au. Pentru că râsul – pe cât de firesc și spontan ni se pare – este, în realitate, rezultatul unuia dintre cele mai complexe procese cerebrale ! Și dacă nu stiați (eu am aflat acum câteva zile), există o ramură a științei care se ocupă cu studiul râsului. Se cheamă gelotologie !
Conform Enciclopediei Britanice, râsul este descris ca o ”acțiune involuntară respiratorie, ritmică și sonoră”. Până aici, e clar. Mai departe se complică puțin lucrurile, pentru că reacția în sine – deși involuntară și spontană – este consecința activității intense a tuturor emisferelor cerebrale !

Cum funcționează ?

O muscă a intrat în gura unui cal, și când să iasă, calul plecase !

În a patra parte dintr-o secundă după ce ați citit fraza, un câmp electric v-a străbătut întregul cortex – adică regiunea cea mai vastă din creier. Dacă acest câmp a avut sarcină pozitivă, ați trecut mai departe fără nicio reacție. Dacă sarcina lui a fost negativă, ați zâmbit sau ați râs. Partea stângă a cortexului analizează structura frazei și a cuvintelor. Lobul frontal – ”vinovat” pentru reacțiile în societate devine foarte activ, apoi emisfera dreaptă a cortexului analizeaza fraza pentru a vă ”prinde unde e poanta”. Imediat, activitatea se mută în partea din spate a creierului (occipital) – zona responsabilă cu procesarea stimulilor vizuali. Apoi, zona responsabilă cu stimulii motori ”se aprinde”, și începi să râzi. Deși pare atât de simplu și firesc, în spatele râsului se ascunde ditamai procesul intelectual ! De unde poți să-ți dai seama că expresia ”râzi ca prostul” nu prea se regăsește în realitate...

Știți de ce se prind femeile mai greu de poantă ?

Și nu e o întrebare misogină, ci o realitate științifică. Pentru că la ele emisfera dreaptă a cortexului este mai activă, în sensul în care analizează în cele mai mici detalii relatarea, pentru a fi sigure că nu scapă nimic. Deci, durează mai mult. Când se prind de poantă însă, vor râde mult mai cu poftă decât bărbații, tocmai pentru că analiza anecdotei este completă și detaliată...

Spre deosebire de sentimente și emoții – care activează zone specifice din creier, râsul ne pune la treabă toată ”bibilica”, și până în prezent, gelotologii (!) nu înțeleg nici pe sfert complexitatea procesului prin care ne hlizim, râdem în hohote sau pur și simplu zâmbim printre mustăți... Apropos, există optsprezece tipuri de zâmbet, fără să includem aici și pe cele forțate !
În felul lui, râsul este o mică minune. O inginerie electrică, cerebrală și nu în ultimul rând genetică incredibilă și imposibil de explicat în prezent, inclusiv prin argumente evoluționiste... Poate răspunsul se ascunde undeva în rețeta complexă a Divinității. În ”cămara” unui Dumnezeu înzestrat, fără niciun dubiu, cu un simț al umorului remarcabil...

Omul fără vicii...

2010-02-10T12:35:00.002+02:00

Există ! Este cel mai bun prieten al meu și-l cheamă Dragoș. Pe bune, nu știu cum funcționează omul ăsta fără nicio supapă de urgență. Nu se bate, nu face bunjee-jumping, nu sare cu parașuta. Merge din când în când la ”enduro” – motociclism pe teren accidentat, tocmai pentru a se lupta cu pornirea lui primară de a calcula toate riscurile. Nu bea, nu se droghează, nu fumează. De fapt, a fumat, dar s-a lăsat, pentru că și-a dat seama ”cu argumente solide” că e o prostie să fumezi.

Să recapitulez: mănâncă de cinci ori pe zi la ore fixe – trei mese principale și două gustări. Așa a slăbit, după ce o doctoriță în boli de nutriție l-a biciuit cu regim proteic, logoreic, și cu alte vrăjeli care l-au costat câteva sute, dacă nu câteva miuțe. De euroi. Oricum, a meritat efortul ! A dat jos multe kilograme...

Apoi, dacă deschizi o bere la el în mașină, s-ar putea să vomite. Bine, cele mai mari șanse sunt să se abțină, fiindcă are un auto-control remarcabil, dar asta nu înseamnă că nu se albește la față de la miros. Nu mănâncă niciodată gras, și chiar dacă este permanent amețit din cauza unor probleme cu coloana, aleargă zilnic pe bandă și trage de fiare până îi cad mâinile. În noaptea de Revelion bea apă plată și o cola la cutie. Dacă îl enervează cineva, deși devine palid, are grijă să-i explice pe cel mai blând ton cu putință unde ”nu i se pare ok”. Credeți-mă, inclusiv un găinaț de guguștiuc ar putea să înțeleagă ce i se spune, atât de limpede se face înțeles ! Dacă îl enervezi mai tare, nu-ți mai zice nimic și te lasă în durerea ta. Deși, la ce conformație are, ar putea să-ți tragă una peste bot și să-ți demonstreze altfel că are dreptate...

Eu n-am văzut în viața mea un om mai răbdător în a-i explica unei proaste cele mai simple lucruri. Lucruri pe care proasta, în prostia ei, tot nu le înțelege ! Iar el o ia de la capăt cu explicația, mai calm, mai simplist, mai încet... Pe mine mă irita numai să deduc cât de idioată e aia de la celălalt capăt al firului. După o oră de chin, proasta închide telefonul. Dragoș zâmbește. E fascinant să-l auzi cum se face înțeles pentru toți șoferii sloveni idioți (lucrează la o firmă care importă hârtie de ziar), cum păstrează un ton civilizat cu cele mai dezgustătoare primate. Ba chiar își ia o figură amabilă și prietenoasă...

Când eram în liceu, noi ”ceilalți” jucam biliard, chiuleam, fumam și beam, el căuta în ”Anunțul” oferte de muncă. Și făcea zilnic antrenament de karate cu unul ”Tomiță”, care îi rupea ficații. Până leșina de efort. Cică să-l călească... Toată facultatea a muncit la Orange (Dialog, pe vremea aia). În fiecare zi era în picioare la șapte dimineața. Răspundea la numerele alea speciale pentru clienți, unde sună toți imbecilii și se descarcă pe operatori pentru că-i fură la factură providerul... Seara, venea acasă rupt, dar îl luam pe sus și-l târam prin oraș, că doar eram obosit și plictisit de atâta stat degeaba. Eu terminam filmările în maxim două ore, pe la prânz, cu tot cu drum și vrăjeala inerentă...

În afară de tot ce-am enumerat mai sus, Dragoș este gentleman-ul perfect, nu suportă cluburile și bubuiala, aruncă hârtiile la coș, nu scuipă pe geam semințe, nu-l surprinzi niciodată scărpinându-se la ”cojones”. Pe bune, pentru mine e o enigmă cum funcționează fără nicio portiță de scăpare. Fără colțișorul lui întunecat unde să urle cât îl țin puterile când nu-l mai țin nervii ! Pentru că nu are așa ceva. Ce, vrei să-și deranjeze vecinii ?!...

O morală în toată povestea asta nu există, neapărat... În afara clișeului ”deci se poate !”, rămâne realitatea statistică: cel mai bun prieten al meu – Dragoș - este o excepție aproape ciudată pentru marea majoritate. Aici mă includ și pe mine, desigur ! Un tip care nu prea își tolerează slăbiciunile și evadările din realitate. Un tip care analizează la sânge riscurile, trăind exclusiv cerebral și calculat. Fără sac de box, fără vicii, fără păcate majore care să-l identifice cu specia din care face parte. E bine sau e rău ? Greu de spus. Este esențial să ne calculăm riscurile ? Să trim cerebral, fără derapaje și excese ? Din nou, părerile sunt împărțite... Rămâne, fără doar și poate, o doză de admirație pentru ceva ce nu reușesc să fiu. Și pentru Dragoș, și ceilalți ca el, o mențiune. Viața însăși este rezultatul unui lanț miraculos de coincidențe fericite. Sau poate doar consecința unui miracol. Oricum ar fi, cred că (din când în când) merită să intrăm cu capul înainte în viață. Fără să citim neapărat și prospectul.
Altfel, s-ar putea să ne trezim într-o zi că nu mai luăm nici măcar o aspirină...

Aspirina, efecte adverse:

sângerări diverse – hematemeză, melenă, hemoragii digestive oculte (eventual cu anemie feriprivă), epistaxis, gingivoragii, purpură;iritaţie gastrică (dureri abdominale, pirozis, greaţă, vărsături), au fost raportate cazuri de activare a ulcerului gastro-duodenal, în anumite cazuri, cu perforaţie; complicaţii infecţioase, inclusiv sindrom Reye (encefalopatie şi afectare hepatică), urticarie, edeme, astm sau reacţii anafilactice; tulburări ale funcţiei hepatice (creşterea transaminazelor), renale şi hipoglicemie

Cum m-am lăsat de fumat

2010-02-10T00:49:00.002+02:00

Mult mai ușor decât credeam, asta e toată ideea ! Dacă vă așteptați să țin acum o prelegere cretinoidă despre cât de nasol e să fumezi și ce minunat este să te lași, să știți că nu m-ați „citit”. Mi se pare o temă ipocrită până la Dumnezeu toată propaganda asta ”anti”, cu atât mai mult cu cât ar veni de la un fumător de Marlboro roșu, două pachete pe zi, vreo 15 ani. Plus încă cinci ani de Kent 8, tot vreo două pachete pe zi...

Mi-a plăcut să fumez al dracului de mult, de la tabiet, gest, minute câștigate cu ”mai fumez o țigară și mergem”, țigara după masă, după sex, sau țigara de la ”șpriț”. Pe care, apropos, o credeam indispensabilă. Și nu e. Poți să bei liniștit, fără să fumezi, credeți-mă... Și încă ceva: când fumam, nu prea beam cafea. Acum, beau cafea în fiecare zi. Pe o scară a viciilor, recunosc că am urcat destul de sus, și nu regret. Mi-e ciudă, e adevărat, că m-am apucat de fumat, NU și că am fumat vreo douăzeci de ani ca turcul. Pentru că mi-a plăcut. Au fost multe momente când gândeam că dacă e să mă omoare țigara, atunci așa să fie ! Mie îmi place să fumez, și basta ! Tot trebuie să murim de ceva, nu-i așa ?

Ușor-ușor însă, a început să mă enerveze că urcam două etaje și gâfâiam ca o scroafă gestantă. Miros oricum nu prea mai aveam, nici gust, dar oricum, de asta îți dai seama după ce te lași. Tot după ce te lași îți dai seama în ce hal puți. Apoi, mi-am dat seama că mă costă țigările pe lună vreo 6 milioane, minim. Fără weekend-uri, când puteam să fumez lejer trei pachete pe seară... Nu mă deranja neapărat la buzunar, pentru că - știți cum este – de țigări găsești întotdeauna bani – dar a început să mă calce pe nervi ideea că mă sufoc pe banii mei, fără nicio plăcere efectivă. Mă enerva că dacă rămâneam fără țigări la patru dimineața, musai mă duceam să-mi cumpăr, și asta m-a făcut să mă simt ”atârnat” de ceva care mă costă, și are toate șansele să mă ”curețe” în niște modalități extrem de cinice și chinuitoare...

Pentru nimic ! Nicio senzație !

Se spune că nu te lași de fumat din prima încercare decât în mod excepțional, și sunt convins că așa este. Cu fiecare tentativă, mai înveți ceva. Important este să încerci, că până la urmă îți iese. Dacă n-ați făcut-o, nici n-aveți idee în câte variante te poate manipula propriul creier pentru a te apuca iar de fumat... În timp, și tot lovindu-te cu capul, înveți toate trucurile și te lași.
Eu am încercat odată cu niște pastile – se cheamă ZYBAN, și există trei posibilități:
N-au niciun efect, pur și simplu, și atunci le iei degeaba ! (destul de rar). Au efect, duci tratamentul până la capăt (greu de crezut), și atunci te lași SIGUR ! Sau a treia variantă, și cea mai plauzibilă, iei pastilele o perioadă, te lași de fumat (n-ai cum să nu te lași, fumatul devine atât de scârbos încât vomiți), după o vreme nu mai suporți pastilele, renunți, și în două săptămâni te apuci iar...

Eu am pățit-o pe ultima. Dacă vă simțiți „bazați” să urmați tratamentul șase săptămâni, credeți-mă că de fumat vă lăsați fără nicio problemă. În primul rând, vi se schimbă gustul din gură în ceva metalic și scârbos, greu de descris. Ai senzația că ai o spumă de hoit în gură, și când fumezi, nu simți deloc tăria țigării ! În schimb, are un gust imposibil de descris în cuvinte, ceva cu adevărat dezgustător. Cică dacă iei șase săptămâni pastilele astea, ți se întipărește pe creier gustul ăla, și nu mai fumezi niciodată. Posibil, însă eu n-am avut nervi să le iau. După ce am întrerupt tratamentul, m-am chinuit să mă apuc iar de fumat, pentru că vreo lună încă a mai persistat gustul ăla infect, dar nevoia de fumat era intactă...

Și totuși cum am renunțat ?

Întâi, m-a motivat că s-a lăsat de fumat Gigi Becali !
Deci, Becali s-a lăsat de fumat ! EU NU POT ??!!
...Pe bune, Gigi Becali NU MAI FUMEAZĂ !
Nu l-a făcut pe el țigara... Pe tine te face ?!..

M-am lăsat dintr-o dată, pregătindu-mă psihic vreo 6 luni ! Nu vă imaginați cine știe ce exerciții. Pur și simplu, fiind foarte conștient că e o tâmpenie fumatul (cine nu știe asta ?!!), mi-am spus într-o zi de primăvară ”De ziua mea mă las de fumat !”. Cel mai idiot clișeu, știu. Însă ziua mea era în octombrie... Esențial a fost să-mi spun în gând în fiecare zi, de câte ori îmi aprindeam țigara ”De ziua mea, nu mai sunt fumător. Scap de porcăriile astea, slavă Domnului ! Ăsta e cadoul meu de ziua mea !”. Fără presiunea psihică a unui termen apropiat, ești mai relaxat. Una e când spui ”de mâine sau de luni mă las”, și alta este să știi că se întâmplă peste jumătate de an. CEL MAI IMPORTANT este să-ți repeți în fiecare zi poezioara aia, care nici măcar nu e mincinoasă, ci perfect adevărată !

Vreau să vă spun că după vreo două luni, deja aveam senzația că vreau să treacă mai repede timpul, să scap odată de fumat. Tot repetându-mi că îmi fac un cadou lăsându-mă, în fiecare zi, am început ușor ușor să văd fumatul ca pe o adevărată otravă de care trebuie să scap ! Deja, când mă apropiam de 20 octombrie abia așteptam să treacă mai repede timpul, să scap odată de fumat ! E bizar, dar chiar ne putem dresa singurei... Ajută mult la motivație...

Și apoi, m-am pregătit pentru ce e mai rău ! Mi-am închipuit că va trebui să mă lupt cu forme grele de sevraj, cu atacuri de panică, nervi, cu stări de agitație, frustrare...în fine... Ce simți când ai rămas fără țigări, și n-ai de unde să-ți cumperi, la puterea a zecea. Poate din cauza asta, mi s-a părut mult mai controlabilă pofta aia stupidă de țigară. Care nici măcar nu e așa greu de controlat. ”Totul e de la cap”, e vorba unei doctorițe respectabile. De nutriție...
Am simțit nevoia să fumez vreo două zile, suportabil, și apoi chiar ușor controlabil. Pofta să ronțăi am reușit s-o controlez cu o cură de slăbire, în aceeași perioadă. ...Altfel, cred că mă făceam cât o balenă. Explicația (la modul profan), este că atunci când fumăm, niște enzime circulă în corpul nostru și duc informația la creier. Când nu mai fumezi, ele circulă ca proastele degeaba, și ajung la creier fără informație. Iar creierul, cică de fiecare dată când îi dă cu virgulă în stilul ăsta, apelează la comanda primară: mănâncă ceva !
Pofta de ronțăit dispare după o lună, maxim două, dar poate fi controlată și înainte !

Pofta de țigară dispare foarte greu, sau niciodată ! Obișnuiește-te cu ea ! După ce te acomodezi cu chestia asta, ajungi s-o ignori până dispare ! Este esențial să nu te lupți cu ea până te frustrează. Dacă simți nevoia să fumezi de nu se mai înțelege nimeni cu tine, nu-ți stă gândul decât la țigară, pefect ! Fumează o țigară ! După ce o termini, o să te simți fentat și îngenunchiat, dar nu e niciun capăt de țară. Important e să nu fumezi mai mult de una pe zi. Ziua pe care o închei fără niciun fum, în ciuda tentațiilor, o să-ți ofere niște satisfacții incredibile cu tine însuți ! Și putere să învingi și data viitoare. Și să nu faci greșeala să îți pui norme, de genul ”două țigări pe zi”. Nu merge. În câteva zile, ”le îndoi” la loc...
NU te gândi că NU MAI AI VOIE să fumezi NICIODATĂ ! Până la urmă, tu decizi, și dacă te lași, și dacă te apuci din nou. Lasă-ți portițe, și vei fi mai relaxat, deci, mai dispus la luptă. Dacă simți că nu mai poți, fumează o țigară, însă NU și pe a doua ! În rest, totul e de la cap ! O să vezi că nu e dracul atât de negru, și că poți să controlezi pofta de ceva ce NU ARE NICIUN ARGUMENT REAL SĂ FIE O NECESITATE !
Cam asta a fost strategia mea de a renunța la rahaturile astea de țigări. Acum alerg o oră pe bandă, non-stop, și chiar îmi dă o satisfacție URIAȘĂ chestia asta. Mă simt iar liber. Știu sigur că nu mă mai apuc de fumat, pentru că deja am tras niște băute fără țigară, am făcut un Revelion fără țigară, și deja nu-mi mai trece prin cap. Când am simțit că nu mai pot de poftă, am fumat. Oribil gust ! Zero satisfacție, plus o moleșeală grețoasă. Dacă articolul ăsta uriaș vă ajută pe unii dintre voi, în vreun fel, să fie primit ! Dacă nu sunteți fumători, chiar nu-nțeleg de ce ați citit până aici. Iar dacă sunteți, numai faptul că ați ajuns până la capăt ar putea fi un semn că sunteți pregătiți să renunțați !

Baftă !

Statul și statul degeaba...

2010-02-08T22:55:00.004+02:00

La 54 de ani împliniți, Arno Dubel n-a lucrat o zi, în toată viața lui. Deși este german – adică nația aia dată dracului de arieni luptători, muncitori și serioși – Arno vrea să fie excepția care confirmă regula...

Nu face nimic, pentru că n-are chef !
Acum să nu credeți că e vreun boschetar ! EXCLUS !
Tipul are un apartament cochet, un câine bine hrănit, abonament la cablu și bea toată ziua bere. Pe banii statului german, care îi plătește toate angaralele cu casa (chirie, întreținere, curent și – probabil – abonamentul TV) așa, că e băiat de treabă. Statul, nu Arno... Și tot statul îl remunerează cu aproape 400 de euro pe lună, peste restul cheltuielilor, ca să aibă omul bani de-o bere, na...
Pentru că în Germania Arno reprezintă o ciudățenie, câteva televiziuni l-au invitat pentru a-l prezenta ca pe Fernando de la Caransebeș la Acces Direct. Ceva de genul ”Schaise, frați arieni ! Nesimțitul ăsta n-a mișcat un deget toată viața, și de cincizeci de ani bea bere pe banii noștri !”
Lucru perfect adevărat, întărit și de Arno, care a ținut morțiș să menționeze că ”munca e de căcat” și că ”cei care muncesc sunt niște proști”. În direct, la câteva posturi TV, de au văzut nemții plătitori de taxe roșu în fața ochilor !
Valul de indignare a fost atât de mare, încât la câteva zile un domn blonziu într-un costum impecabil i-a arătat lui Arno o legitimație, anunțându-l că dacă nu se angajează RAPID, statul german nu-i va mai oferi nici măcar o lețcaie și – în concluzie – poate să se ducă dracului !
Ceea ce Arno a făcut, alegând ca punct de lucru o spălătorie unde acum învață să calce rufe... Dacă tăcea, și astăzi ar fi băut ca un filozof bere pe banii lui Shultz și ai Hildei. Pentru că Statul german are de unde, și – în loc să joace rolul unei „potere” moderne, colectoare de taxe, dijme și TVA-uri, alege să fie cloșcă bună pentru toate putorile...

Totuși, nu Germania este țara cu cel mai ridicat nivel de trai din lume, ci Suedia.

Eram curios ce face Statul suedez pentru cetățenii patriei, dar și ce fac suedezii pentru Stat. Așa că am apelat la amabilitatea unei prietene plecate acolo din anul 2000. O cheamă Iulia, lucrează la niște programe europene pentru învățământ, și speră –săraca ! – din toată inima, că la un moment dat va putea implementa și în România câteva din soluțiile avansate de acolo... I-am zis să stea liniștită, să-și ia gândul, și am rugat-o să îmi dea câteva detalii despre cum e acolo. Întrebările sunt ale mele, răspunsurile ale ei... Sunt necorectate, tocmai pentru că m-a surprins să văd că cine scrie corect, scrie corect și după zece ani în Suedia... Astăzi, o primă parte:

1. Ce ofera statul suedez unui tânăr de 18 ani care vrea să plece de acasă, să stea singur ?

Iulia: Pana in urma cu 2 ani de zile era un “trebuie” sa plece tanarul suedez de acasa cand implineste 18 ani. Acum nu mai este asa un trebuie...situatia economica de dupa criza asta a cam schimbat putin lucrurile, dar cu toate ca nu mai trebuie, tanarul tot se muta. In primul rand aici este un sistem foarte bine pus la punct: “sistemul de coada” pentru locuinta. Deci statul sau diferite mari intreprinderi care detin apartamente, radhus(case in sir care au aceiasi arhitectura) sau vile le dau catre inchiriere la organizatia de locuinte (bostadsförmedlingen). Parintii isi inscriu copii in coada pentru locuinta de cand sunt micuti (fiindca se intampla sa stai ani in sir sa obtii o casa). Cand ai obtinut un contract prin aceasta organizatie, este un contract de prima mana adica nu te mai da nimeni afara pe viata, este ca si casa ta numai ca de fapt nu este, nici macar proprietarul de drept nu te mai poate da afara, decat daca esti rau de plata sau faci stricaciuni in casa. Si uite asa are tanarul casa lui cand are 18 ani. Daca nu a fost inscris in coada atunci se inscrie cand intra la facultate pt apartamentul studentesc in care are dreptul sa stea atata timp cat studiaza. Cum plateste tanarul casa? Aici toti tinerii muncesc, chiar daca vin din familii foarte bogate. Lucreaza sambete si duminicile sau oricand are timp liber, si face munca de jos indiferent de ce situatie materiala au parintii. Toti sunt invatati sa aprecieze valoarea banului si sa fie modesti de foarte mici. Plus ca toti tinerii care se duc sa studieze mai departe dupa liceu primesc un ajutor de la stat, un inprumut in fiecare luna cat este la scoala, plus un fel de ajutor care se adauga la imprumut, suma care ajunge in jur de 7500 de coroane adica in jur de 750 de euro. Imprumutul de la stat se plateste inapoi dupa 1-2 ani dupa terminarea studiilor cu sume modice adica esti gata cu plata imprumutului cand iesi la pensie. Ca sa mobileze si sa cumpere tot ce au nevoie intr-o casa exista o multime de posibilitati: de la a cumpara lucruri la mana a doua pe internet pana la a cumpara in rate de la magazin. Pentru sume mici in jur de 20000 de coroane (2000 de euro) nu se cer garantii, special daca esti student...

[continuarea, mâine]

Ghid de supraviețuire în România

2010-02-05T21:38:00.009+02:00

Dacă locuiți în România și nu prea ieșiți din casă, sau dacă intenționați (din cine știe ce motive cretine) să vizitați această frumoasă țară din estul Europei, este vital să parcurgeți următoarele rânduri, pentru supraviețuirea dumneavoastră și a sistemului endocrin cu care sunteți dotați prin naștere...

Episodul I – drumuri naționale și mediu rural

Cum recunoașteți România ?

Pe harta Europei, după forma bizară. Probabil datorită ponderii uriașe de curve pe care le găsim pe teritoriul țării, România are forma unui pește gras, cu bot ascuțit și gura deschisă. De foame...

Dacă vă aflați pe teritoriul țării, România poate fi ușor recunoscută după drumurile improprii, dar mai ales după lipsa indicatoarelor. Dacă doriți, de exemplu, să ajungeți din punctul X - să zicem, București - în punctul Y - să zicem, Brăila – aveți toate șansele să ajungeți în punctul Z – să zicem, Brașov. Nu vă impacientați ! Puteți cere indicații băștinașilor, care vorbesc perfect limba engleză, sau gesticulează admirabil. Înzestrați cu un simț al umorului ascuțit, aceștia vă vor indica, în marea majoritate a cazurilor, o direcție greșită. Din ”spirit de glumă”, pentru că aveți număr de București, sau pur și simplu pentru că s-au săturat de ”străinii ăștia jegoși care vin să ne fută femeile”...

În mediul rural, dacă veți rula cu viteza regulamentară de 50 km/oră, puteți observa pe ambele laturi ale drumului garduri de fier vopsite în general în verde, și la fiecare poartă, un grup de 2-3 băștinașe, sprijinite în baston pe câte o băncuță. Aceste femei – denumite de localnici ”țațe”, sunt îmbrăcate complet în negru, de la ultimul deces în familie, utilate cu batic și dinți de aur sau oțel. Absolut toate sunt supraponderale spre diform, datorită excesului de muncă grea, halva și mâncare de cartofi în Postul Mare. Aparent, nu au nicio treabă. În realitate stau ”la drum” să vadă ”cine mai trece pe uliță”, cine cu cine s-a mai însurat, cine vine beat și dacă au sosit buteliile la Primărie...
Extrem de evlavioase, localnicele sunt experte în colivă, colaci, sarmale și blesteme, acestea din urmă variind în funcție de zonă:

SUD, SUD-EST , Bărăgan: Arde-te-ar focu să te ardă !
NORD-VEST , Ardeal: Fută-te Dumniezău !
NORD-EST , Moldova: Grijania mamii tale dă bățâvan !

Dacă veți depăși viteza regulamentară de 50 km/oră, aveți toate șansele să descoperiți că rabla aia grena cu o ”navetă de bere” pe plafon și abțibilduri reflectorizante este o mașină de Radar... În România este recunoscută ca ”Dacia break”. Nu vă impacientați ! Polițiștii – recunoscuți după uniformele de chelneri și burțile imense nu sunt interesați de carnetul dumneavoastră de conducere. I-ar tenta mai degrabă o mică ”sumă compensatorie” în monedă națională, echivalentul a ”două litre de țuică”...

ATENȚIE ! Dacă veți observa cumva un semn care indică intrarea pe o autostradă, întoarceți mașina imediat și prezentați-vă la prima secție de Poliție, Vamă sau Ambasadă. Cu siguranță ați greșit țara, pentru că în România nu există autostrăzi !

Gropile din carosabil nu sunt rezultatul vreunui conflict armat. Stați liniștit, nimeni nu vrea să cucerească România ! Explicația poate fi găsită în pasiunea nebună a edililor pentru asfaltări ! Românii asfaltează cu dragoste fiecare drum din țară, de cel puțin două ori pe an ! Oficial, de vină este solul nisipos și instabil. Neoficial, de vină sunt comisioanele care au prostul obicei să fie încasate odată cu fiecare execuție...

Dacă veți întâlni o procesiune funerară, nu vă panicați. Răcnetele isterice și cântecul jalnic de goarnă nu reprezintă un pericol iminent pentru dumneavoastră. Feriți-vă însă de ploaia de monezi și înzestrați-vă cu răbdare și o figură plină de compasiune, până când drumul se bifurcă spre cimitir sau biserica locală.

În cazul în care aveți norocul să vă intersectați cu o nuntă, veți fi surprinși să constatați că mulțiumea se distrează nonșalant în mijlocul carosabilului, din lipsă de spațiu sau pur și simplu din entuziasm. Nu încercați să grăbiți degajarea drumului, pentru că nuntașii sunt beți, și de cele mai multe ori agresivi, că doar ”odată e nunta” ! În cazul în care mirii sunt – spre norocul dumneavoastră – de etnie rromă, puteți aștepta răbdător până la trei zile, sau alegeți altă rută...

În România, animalele sunt ocrotite și respectate, fără excepție ! Libera lor circulație vă oferă posibilitatea de a surprinde în trafic grupuri organizate de câini, rațe, găini, vaci, oi, capre sau puradei jegoși și despuiați care traversează la pas carosabilul. Recomandarea noastră este să așteptați răbdători, imortalizând momentul cu ajutorul telefonului mobil...

România poate fi recunoscută și cu ochii închiși, dacă aveți un simț olfactiv dezvoltat. De fapt, dacă aveți simț olfactiv și atât. Aromele locale variază, în funcție de zonă, astfel:

- Ferme de pui, ferme de porci, fabrici de clei de oase, incineratoare, fabrici de electrozi, stații de epurare, terenuri fertilizate cu bălegar proaspăt, popasuri cu mici, fabrici de vopsele, ferme de vaci, stâne, gropi de gunoi, W.C.-uri ecologice, combinate siderurgice (miros de mortăciune marinată), plus numeroase alte atracții specifice. În zonele dens populate vă puteți delecta cu mirosul tradițional de ceapă, chiar dacă biata legumă lipsește cu desăvârșire. Dacă încercați să vorbiți cu localnicii despre săpun sau pastă de dinți, s-ar putea să vă considere eretic, să vă tăvălească prin smoală, pene, și-ntr-un final, să vă ardă pe rug. Pentru mai multe detalii, apelați cu încredere la un ghid turistic local...

Mâine vom continua mica noastră incursiune în România, concentrându-ne atenția asupra specificului urban ! Până atunci,

Have a Nice & Safe Day !

De la Dumnezeu la Dumnezeul mă-sii...

2010-02-04T01:54:00.003+02:00

A apărut de curând un nene, profesor sau ceva de genul... Coruț îl cheamă , și e clar că și-a făcut un țel în viață din a mătura pe jos cu Creștinismul. A publicat niște cărți în care demontează (desigur, cu argumente demne de luat în seamă) întreaga filozofie care stă la baza bisericii moderne, așa cum o știm.

Legat de ce cred eu, se poate spune că sunt un ”liber cugetător”. Sunt convins că există un Dumnezeu, pentru că bunul simț și logica mă obligă să admit că nu sunt eu manifestarea supremă a existenței, și mai ales că n-am apărut din nimic. Mai sunt convins că Dumnezeu, în suprema Lui potență și înțelepciune n-avea nevoie să bată în cuie un fiu de tâmplar evreu, doar ca să ne învețe pe noi ce e dragostea. Îmi sună chiar stupid. La fel ca tradiția aia cu tăiatul de miei. Adică Iisus Christos - băiatul ăla de treabă care te învață să ierți, să întorci celălalt obraz când îți iei o palmă și să îți iubești inclusiv dușmanul – ce face ?! - ia o pauză de discurs pacifist, și între învierea lui Lazăr și o cumetrie cu pește și pâine, ne recomandă să luăm beregata mieilor în cinstea lui !

Sună cel puțin imbecil, ptiu, Doamne iartă-mă !

Nu dezvolt, pentru că s-ar putea să mă/vă pierd în câteva zeci de pagini de filozofie personală care pe mine m-a terminat psihic la un moment dat, iar pe ceilalți are toate șansele să nu-i intereseze... Pentru cler și dogma creștină sunt un eretic, și dacă mă nășteam pe vremea Inchiziției aveam toate șansele din lume să fiu prăjit la foc mic, de dragul mântuirii... Am convingerea că există și astăzi preoți habotnici care ar putea face parte cu succes din consiliul de onoare al Inchiziției, dar nu le mai permit legile moderne. La polul opus, se află personaje înfierbântate ca maestrul Coruț, negru în cerul gurii și încrâncenat împotriva Creștinismului de zici că tot liceul a luat șuturi în cur și bobârnace în frunte de la Iisus Christos. Pe care, apropos, îl numește foarte cătrănit, ”Jeshua”.

Cert este că religia creștină pierde rapid teren în fața fluxului de informație, în lipsa unor relatări istorice credibile și ca urmare a numeroaselor contradicții, exagerări și chiar expuneri lipsite de logică. Creștinismul este naiv și arhaic. Exagerat, romanțat și plin de semne de întrebare. În curând, depășit. Totuși, înainte să adorm, îmi fac semnul crucii, pentru că am fost botezat ortodox și o să mor ortodox. Este cea mai la îndemână formă de exprimare mistică pe care o am, vine firesc, și pentru mine reprezintă o punte spre Dumnezeu. O formă convențională de exprimare a credinței. NU a religiei. Odată cu asta vine și respectul pentru o poveste care a schimbat Lumea...

Domnul Coruț uită, în încrâncenarea lui, că Omenirea a ieșit din întunericul Evului Mediu tocmai datorită Creștinismului. Noul curent religios (sau noua sectă, ca să-i fiu pe plac) a mai nivelat diferențele sociale, generând – în rândurile unei umanități nu foarte departe de maimuțe – conceptul de toleranță, iertare, moralitate. Desigur, exagerat, eronat sau imposibil de aplicat în multe situații. Prost interpretat și implementat abuziv într-o puzderie de cazuri... Însă suficient de puternic cât să ne schimbe lumea în bine. Faptul că o legendă frumoasă a devenit crez pentru miliarde de oameni, și faptul că tot fenomenul ăsta bizar a reușit în mare măsură să dea jos Omenirea din copac, e lucru mare ! Inexplicabil, la o adică, pentru un ateu. Suspect de ciudat... Pentru mine, Creștinismul este cea mai bună dovadă a existenței unui Dumnezeu. Care nu bate pe nimeni în cuie, dar dacă vrea, în modalități numai de el știute ne face să credem cu miliardele o povestioară naivă, pe care în curând n-o s-o mai creadă nici copiii de clasa a 4-a...

Creștinismul a generat și abuzuri, manipulare și ipocrizie. Pentru că vrem, nu vrem, la baza oricărui lucru de pe Terra stau oamenii și slăbiciunile lor. Dincolo de rele, povestea naivă a unui fiu de tâmplar evreu a reușit - cu adevărat miraculos ! – să ne scoată din întuneric.

Pentru transformarea Omenirii în Umanitate, Creștinismul merită mai mult respect decât arată exaltatul domn Coruț. Chiar dacă se bazează pe multe argumente solide, chiar dacă îi împărtășesc multe din păreri și convingeri, atitudinea lui obraznică mi se pare inacceptabilă. Îmi aduce aminte de un profesor cretin care s-a grăbit să anunțe niște copii de clasa a doua că Moș Crăciun nu e decât o invenție...

Sinuciderea televiziunilor

2010-02-03T01:03:00.004+02:00

Ați auzit de Spike și Guess Who ? Unii dintre voi da, alții aud pentru prima dată numele astea două. Important este că au auzit de ei cel puțin un milion de români care le-au vizionat videoclipul pe Youtube. Băieții ăștia cântă hip-hop, adică nimic senzațional, n-au câte patru ochi și nu levitează. După toate aparențele dar mai ales după toate așteptările românești, cei doi ar trebui să nu existe pe piață. Să dispară undeva în anonimat încă înainte să răzbească, așa cum se întâmplă cu alte câteva sute de artiști și wanna be hip-hop din România.

Și totuși, Spike și Guess Who? au plecat asistați de Jandarmerie la Vatra Dornei. O zi mai târziu, câteva sute de puștani din Plopeni (!) interpretau la unison piesele celor doi, în cor, de parcă discografia Spike și Guess Who? Ar fi făcut parte din programa de liceu !
Se întâmplă în Romania, cu doi hip-hopperi NEDIFUZATI multă vreme de niciun post de radio, pe motiv că nu sună comform cu ce vrea piața. La Radio Zu li s-a explicat că nu vor intra în playlist-ul postului pe motiv că ”nu sunt suficient de zu” !

Apoi, au explodat pe internet. Downloadați, recomandați și căutați pe ”www„, cei doi înregistrează acum un succes pe care, sincer, nici măcar ei nu-l sperau. Videoclipul cu pionieri a apărut târziu și tardiv pe posturile TV, ca o recunoaștere forțată. Dacă un milion de români vizionează pe Youtube o melodie nedifuzată de radiouri și televiziuni, înseamnă că media românească are o problemă... Și mai înseamnă că și radiourile, dar mai ales televiziunile sunt în rahat până la gât. Propriul rahat...

Spike și Guess Who? reprezintă un produs promovat exclusiv pe Internet. Fără posturi de radio, fără televiziuni muzicale, fără conferințe de presă pompoase, cei doi și-au câștigat popularitatea (uriașă, credeți-mă !) făcându-se cunoscuți doar în virtual. Acolo unde generația tânără își exercită opțiunile cu adevărat ! Acolo unde un click nu poate fi interpretat, nuanțat și răstălmăcit. Profesioniștii din radio, plătiți să ȘTIE ce vrea publicul, dorm în ghete. Habar n-au pe ce lume sunt, deși se cred ”mafaldele” show-bizului.. Și asta le va închide încet dar sigur, prăvălia...

Conţinutul programelor TV denotă disperarea înecatului. Invitaţi de cea mai joasă speţă, oameni dezechilibraţi mintal în lumina reflectoarelor, numai pentru a capta atenţia plebei. Punctul de rating este acum plătit cu o sumă ridicolă. Reclama se mută pe net, unde e mai ieftină, si unde sunt tot mai mulţi consumatori. Televiziunile se scufundă, şi pe termen lung se vor sinucide, tocmai din dorinţa de a ieşi mai repede la mal. În casele românilor, televizoarele sunt monopolizate de părinţi și bunici, pentru ştiri cretine, Acces Direct sau Happy Hour. Noaptea ne mutăm pe OTV. Puştanii se mută pe Internet, unde îşi aleg conţinutul, şi pierd astfel automatismul de a pune mâna pe telecomandă. O generație întreagă alege să nu mai crească la televizor, ci în fața monitorului. În timp, obișnuința de a porni televizorul pentru știri va dispărea, și odată cu ea, încet-încet, toate automatismele legate de televiziune. Puștanii de azi se pișă pe ce văd la televizor. Noua lor televiziune este Youtube, unde aleg ce să vadă, în timp ce la televizor performează Nikita. Sunt o generație întreagă ! Peste niște ani, nu foarte mulți, adolescenții de azi vor fi publicul vizat de reclamă. Consumatorii și plătitorii de facturi, deci automat, țintele spoturilor publicitare. Numai că ”țintele” habar n-o să aibă cine e Esca. N-o să-i intereseze, și dacă îi va întreba cineva, în cel mai bun caz o să dea un search pe Google. Publicitatea la televiziune va fi văzută de pensionari cu trei lei în cont, deci neinteresanți pentru clienții televiziunilor. Prețul reclamei va fi tot mai mic, până când stațiile n-o să-și mai permită să achite facturi, salarii sau programe. Pe cei care ar fi trebuit să le facă audiențe îi va durea în cur. Ei își vor face cumpărăturile online și vor accesa programe interactive pe Internet. Pe vechiul televizor se va așeza praful. Și un mileu vechi de la bunica, de când croșeta noaptea târziu, cu ochii zgâiți la Dan Diaconescu...

[publicat parțial în Oblique Magazin]

Violarea unei prepoziţii

2010-01-29T14:50:00.001+02:00

A devenit atât de uzuală, încât mi-e că într-o zi, deştepţii ăia de la Academie vor schimba regula, acceptând greşeala asta de muncitor necalificat drept "academic acceptată".

Pe mine - vă spun sincer - mă zgârie pe creier. Românii îşi scriu şi vorbesc limba din ce în ce mai prost. Suntem din ce în ce mai agramaţi, mai ignoranţi şi mai aproape de analfabetism decât eram pe vremea răposatului. Răposatul Mihai Viteazu...
Practic,procentajul de mârlani, nesimţiţi, prostovani şi retarzi creşte de la an la an, cratimele sunt din ce în ce mai greu de găsit la locul lor, e tot mai dificil să legi o conversaţie. De exemplu, biata prepoziţie "pe". Aproape a dispărut ! Nu mai ştim s-o punem înaintea lui "care", de câte ori vorbim de lucrurile PE care le-am pomenit. Filmele PE care le-am văzut. Hainele PE care le-am îmbrăcat. Întâlnim greşeala asta din ce în ce mai des, în toate sferele culturale, în toate zonele şi la vorbitori de toate rangurile. Culmea, l-am auzit articulând (din când în când) corect pe Vanghelie, însă l-am auzit greşind pe Constantinescu, fostul preşedinte. Nu că ar fi neapărat un etalon de cultură, dar măcar este un fost preşedinte şi profesor. E adevărat, profesor de geologie şi preşedinte al Romaniei - deci, nimic special...

Acum, să nu-nţelegeţi din asta că-mi dau eu nişte ifose de cult. Pur şi simplu mă enervează într-atât greşeala asta, încat am ajuns s-o corectez cu voce tare de fiecare dată când o aud. Inclusiv la televizor. Nici n-aveţi ideee de câte ori imi iese din gură, apăsat ca o înjurătură de mamă "PE CARE !" Mai nou, adaug şi injuratura în coadă... Face bine la nervi...

Şi totuşi, ce-aveţi cu prepoziţia "pe" ?!!

Profesori, prezentatori TV, reporteri, jurnalişti, politicieni, analişti... Toţi, înghit cratime şi prepoziţia "pe", sta-le-ar în gât ! Poftim, două cratime !
Vouă nu vă lipseşte cuvântul care vi l-am spus acum în propoziţia care o formulez ?!!
Cu cratimele, m-am consolat. Opt din zece români habar n-au unde se pun linuţele alea, şi ce despart ele... Săracii, mulţi nu ştiu nici ce sunt alea cratime, aşa că n-are rost să dezvoltam...
Eu ştiu că reprezentăm o ţară care nu trebuie s-o luăm în serios, pentru că proştii care-i vedem la tot pasul au devenit în timp majoritate. Majoritatea care trebuie s-o suportăm.
Dar măcar să vorbim corect, mai suntem în stare ?! Nici măcar atât ?
Eu am început să mă obişnuiesc cu cele trei straturi de grăsime care se revarsă peste blugii adolescentelor de azi. M-am obişnuit şi să văd că suntem tot mai îngălaţi spre împuţiţi, ignoranţi şi lipsiţi de caracter. Ba chiar m-am consolat că în 20 de ani am reuşit să ne şi urâţim ca dracu ! Pe bune, uitaţi-va cum arătau puştanii acum 15-20 de ani, şi comparaţi cu mutrele de astăzi. Suntem în plin proces de putrefacţie, şi vă jur, nu mă deranjează că ne ducem dracului, dacă luăm cu noi şi prepoziţia aia amărâtă în context...
Care vorbeam de ea...

Curve şi fecioare, până la proba contrarie...

2010-01-27T20:21:00.002+02:00

N-am inteles niciodata cu ce e mai breaza o femeie pur materialista decat o curva de rand. Am spus „pur materialistă” pentru că există şi o categorie imperfectă (şi foarte numeroasă) în care intră femeile care îl caută pe Făt-Frumos pe cal alb. Adică să aibă şi bani, să fie şi frumos. Şi – eventual – să posede şi vreo 25 de cm pe orizontală, să aibă simţul umorului, să fie întruchiparea fidelităţii, a răbdării, să fie atent şi romantic, înalt, şi (în cazul nefericit în care mă-sa este încă în viaţă), „numita” soacră să fie una discretă, generoasă şi topită după noră...

Pe-astea le înţeleg (în limite rezonabile), pentru că doza lor de materialism se confundă cu standardele înalte pe care şi le permite, să zicem, o fată frumoasă. Interesul se confundă cu exigenţa, şi din cauza asta rămâne onest...

Dar cum rămâne cu materialistele pure ?!

Femeile care se „lipesc” de câte o scârboşenie de bărbat, slinos, suferind de obezitate morbidă, halenă cronică şi ejaculare precoce. Genul de bărbat supraponderal şi miop care în liceu era cel mai bun prieten al fetei de care era îndrăgostit pe ascuns şi care – invariabil – şi-o trăgea cu derbedeul şcolii, niciodată cu el, povestindu-i apoi îmbujorată toate detaliile la o şuetă ca între amici...
Peste ani, la tipologia asta merg adăugate maşina de lux, costumele scumpe, calviţia şi mai multe dioptrii. Plus multă frustrare reziduală. Apoi primul strat de burtă, al doilea, şi aşa mai departe...
Câţi slinoşi de genul ăsta nu aţi văzut însoţiţi de câte-o duduie de 45 de kilograme ?!...Să ne înţelegem, nu ma agasează ei, sau genul ăsta de cuplu pe care îl găsesc cel mult tragi-comic.Mă irită în schimb insistenţa cu care femeile astea deasupra cărora transpiră cei mai scârboşi bărbaţi îşi aclamă cu nonşalanţă şi zâmbet preţios eterna dragoste sinceră...Ne povestesc prin reviste cum s-au cunoscut şi cum au fost primii fiori. Apoi, cum au ars în flăcări de pasiune, descoperindu-şi jumătatea la care au visat întotdeauna, chiar dacă visul lor e gras şi-i put picioarele...
Mă uimeşte faptul că multe dintre fătucile astea au senzaţia că sunt credibile, chiar dacă stârnesc coate prin mulţime de câte ori apar la braţ cu „bestia”.
Că acceptă schimbul de fluide cu un astfel de porc, e treaba lor. Mă oripileaza ipocrizia, şi mai ales aerele de doamne aristocrate pe care nişte scăpate de foame le dobândesc odată cu puterea financiară a soţului. Căpuşe care apar în presă şi ne povestesc cu aer providenţial „povestea lor de succes”, oferind modele convingătoare pentru următoarea generaţie de proaste...
Chiar dacă pare exagerat, să vă intre bine în cap: genul ăsta de personaje vă vor educa implacabil copiii !
Diferenţa între ele şi curvele de pe centură este că ultima categorie lucrează transparent, cu tarif negociabil, la vedere şi fără complicaţii. „Doamnele” - însoţitoare de domni generoşi - au acelaşi scop – banii, şi oferă iniţial acelaşi serviciu – sexul.Apoi, îşi extind prestaţiile până sunt receptate drept soţii...Vă daţi seama că, asemeni suratelor în căutare de tirişti, nici „mondenistele” nu simt vreo plăcere când le ejaculează, mă scuzaţi, în gură , vreun director de „multinaţională” bun de îmbălsămat. Dar o fac, pe considerente la fel de vinovate ca alea din codul penal. Fără dovezi palpabile, însă evidente pentru toată lumea. Şi pentru că o vânătoare de conturi vrea o asigurare şi pe viitor, de cele mai multe ori adaugă în meniu un copil făcut pe fugă, o căsătorie-fulger (din pasiune, desigur !) şi un cont secret, pentru zile negre...
Mai târziu, foarte nefericite că soţul şi-a făcut o amantă, se îngraşă, devin depresive, se mutilează la chirurgie plastică şi se refugiază în shopping.
Iar noi ar trebui să ne înfiorăm de duioşie, ascultându-le la început povestea romantică, apoi să le admirăm pentru succes, eventual să le cumpărăm colecţia de haine copiate de pe „Fashion TV”, făcută de plictiseală pe banii sponsorului. Când o iau (aproape invariabil) la vale, tot noi, restul muritorilor, ar trebui să tremurăm de compasiune şi să-l blestemăm pe nemernicul care le tratează ca pe nişte obiecte...
Pentru că toţi suntem presupus nevinovaţi până la proba contrarie. Pentru că orice curvă nedovedită se cheamă că nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase...
Aşa că săru-mâna ! Vai, ce rochie superbă !...

Crucificându-l patetic pe Florin Salam...

2010-01-27T06:05:00.002+02:00

La Preselecţia pentru Eurovision, un juriu constipat şi compromis de numeroase controverse in toţi anii trecuţi, s-a repezit să-l elimine pe Salam înainte să înceapă concursul. Cum ar veni, la "preliminare". Au ras răul din rădăcină !
Parcă îi văd cum şi-au pus mutrele docte şi - scuturând dezaprobator şi oripilat din cap - au clamat în unanimitate: Nu ne poate reprezenta la Eurovision aşa ceva ! Piesa este o manea coafată bine, suficient cât să nu mai sune a manea...Uşor patetică, merge pe ideea de "Desert Rose" a lui Sting, şi propune o voce feminină de excepţie. În rest, vociferează Salam în stilul lui, şi în stilul lui o face bine. Nici eu n-aş trimite la Eurovision piesa asta, pentru că nu merită.E slăbuţă, deşi bine interpretată. Muzica se ascultă în linişte, nu în prejudecată... Juriul însă a
dovedit prostie pură, recurgând la gestul extrem de a refuza ceva înainte să existe. Deşi, multe milioane din plătitorii de abonament TVR ascultă Salam, "opera" incultă. Se cheamă "manelişti" şi sunt mai mulţi decât are nevoie un preşedinte pentru a fi reales în Romania. Nu-mi convine nici mie chestia asta, dar trebuie să înghit realitatea. Un juriu de specialitate este obligat să RESPECTE chestia asta. Pentru ca dacă n-o face, işi transformă competenţa în fascism cultural. Daca îl eliminau o rundă mai târziu, mişcarea ar fi fost justificabilă. Aşa, a fost un scuipat în
faţă. Pentru chibiţi, o crucificare... Pudibonderia artistică de care a dat dovadă juriul se cheamă agresiune. Unii o vor interpreta, bine-nţeles, ca fiind o discriminare, şi sunt îndreptaţiţi s-o facă, judecând după aparenţe.
Chiar dacă se inşeala.
Salam nu a fost eliminat pentru că este ţigan, ci pentru că are un istoric de ţigănii. Asta este un motiv suficient să nu-l ascultăm, dar insuficient pentru a-l a-i băga pumnul în gură. Se cheama imparţialitate, şi este esenţială pentru jurizarea credibilă. Fundamentată. Democratică...
În altă ordine de idei, gestul nu va face decât să-l martirizeze pe Salam. Valul de simpatie pentru "marginalizat" o să-i facă bine şi lui, şi operei lui inculte. Pentru că atunci când semeni vânt, culegi furtună...

EUROVISION: 10 argumente pentru un singur rahat

2009-05-19T11:02:00.000+03:00

1. „The balkan girls like to party like nobody”. Extraordinar !!... Şi ce-i cu asta ?! Toţi arabii şi italienii sătui de neepilatele lor năsoase ar fi putut să confirme, că doar de-aia trag toţi aici ca musca la...miere.

2. „O să caut un pupic, poate îmi găsesc prinţul”, spune a doua strofă a piesei – eventual cu masă la Bamboo, un Bentley în parcare şi un card VISA PLATINUM. Adaug eu. Europa o ştia şi p-asta...

3. Ultimul argument al României în Europa ar fi frumuseţea femeilor, aşa că ne-am prezentat cu picioarele Elenei Gheorghe. Insuficient pentru a emite pretenţii în plan muzical.

4. Elena este talentată, are voce, dar NU pentru dance, LIVE ! „Soarele meu” şi o armată de instrumentişti de la Mandinga în spate ? IMPECABIL. Dance „mamaistic”, NU ! Combinaţia negativ-microfon este foarte delicată, cere mult volum al vocii şi o masterizare impecabilă. În studio, vocea este ajutată de COMPRESIE. Pe scenă, numai de gene. Negativul a sunat înfundat, Elena a cântat CORECT, dar a pierdut volum pe notele înalte, şi asta s-a simţit. Într-un fel sună melodia cu videoclip, altă mâncare de peşte pe scenă....

5. Backing vocals-ul a sunat JALNIC !!! Nu ştiu ale cui erau fetele alea „de pe spate”, nu ştiu cine le-a ales, cum, de ce, dar au fost PRAF !! Părerea mea...

6. Coregrafia putea fi învăţată şi executată inclusiv de un paralitic lovit de tren. Cine a avut senzaţia că Europa o să pice în cur doar admirând nişte fâţe colorate pe scenă, s-a înşelat amarnic. Frumuseţea româncelor (discutabilă şi asta în ultimii 10 ani) nu este un argument suficient pentru a scădea inflaţia. De ce ar fi suficient pentru a câştiga EUROVISION ? Am spus EUROVISION, nu Callatis. Mari diferenţe nu sunt, dar sunt...

7. A câştigat Norvegia, şi mor de ciudă că n-am dat un pronostic pe blog înaintea concursului. Nu fac pe deşteptul, chiar am fost sigur că o să ia pescarii potul, după ce am văzut pe youtube toate piesele din concurs. Copilaşul ăla cu sex incert a venit cu un spectacol, pe scena aia s-a întâmplat ceva, a scârţâit la vioară, s-a scremut...în fine, a atras atenţia în stil Eurovision ! Noi n-am reuşit, chiar dacă – personal –am admirat rochia şi sandalele Elenei. Pentru ea chiar îmi pare rău...

8. Câştigătorul moral al preselecţiei este Blaxxy Girls, dar nu le-a convenit producătorul...
- melodia are substanţă (deşteaptă găselniţă: fiecare are o mamă)
- fetele cântă foarte bine, cu instrumente şi asta a fost întotdeauna apreciat la EUROVISION
- vocile sunt spectaculoase

9. După Celia, Blaxxy Girls reprezintă a doua nedreptate care i se face lui Costi Ioniţă la Eurovision. O fi el libidinos, o fi manelist, spuneţi-i cum vreţi. Tipul are talent sau ştie cum să fure. Sau amândouă. Doar pentru că scorţoşii din TVR nu pot să-i ierte „Viaţa mea” nu înseamnă că trebuie marginalizat. Învăţaţi să-i acceptaţi meritele, chiar dacă vă stă în gât. Şi mie îmi stau mulţi în gât, dar asta nu mă împiedică să dau „cezarului ce-i al cezarului”...

10. Uitaţi-vă (încă odată) şi comparaţi:

(n.n. – inginerul de sunet de la TVR trebuie concediat, posibil pe caz de boală: habar n-are meserie, sau e surd)

Despre români. Episodul III: Moştenirea genetică

2009-05-19T09:59:00.000+03:00

Dacă tot vorbim de antichitate, să nu uităm şi „goarnele” etno-genezei de care suntem atât de mândri. Originile noastre latine, sună frumos, însă doar sună, pentru că în realitate, ADN-ul pe care l-am moştenit explică multe din carenţele prezentului.

În toamna anului 8 d.Hr., poetul Publius Ovidius Naso este exilat (fără o motivaţie oficială) la Tomis, pe ţărmul Mării Negre. Adică fix pe la noi. După cum relatează însuşi „proscrisul”, decizia vine ca urmare a unei „poezii şi a unei greşeli”. Se pare că beleaua i s-a tras de la poemul „Ars Amatoria”, un fel de manifest-pamflet care i-a cam stat în gât lui Augustus. După alte surse, Ovidius a fost martorulul curvăsăriei prea augustei fiice a lui Augustus, însă până la urmă, toate detaliile astea sunt nesemnificative. Important este că Ovidius ajunge să aibă domiciliul forţat în zona Constanţei de astăzi. Dacă se întâmpla în prezent, ar fi putut să-şi stingă amarul la Office-ul din Mamaia, sau putea să meargă în croaziere cu primarul Mazăre, şi n-ar fi fost o mare problemă. Din păcate, anul 8 d. Hr. oferea mult mai puţine variante plăcute de a-ţi umple timpul, gradul de civilizaţie al băştinaşilor îl depăşea puţin pe cel al unei onorabile comunităţi de cimpanzei, băi publice - ioc, senat unde să te dai rotund, - neam, gladiatori - din părţi...

În anul 17 d. Hr., ghinionistul Ovidius moare, după toate probabilităţile, de inimă rea şi nu cred că îşi închipuie cineva că un exil la Tomis echivala pe vremea aia cu un bilet de vacanţă la Rex. Din acelaşi considerent, legiunile romane trimise în Dacia – atenţie ! – o aşezare barbară şi la marginea pământului din perspectiva Romei – nu erau altceva decât BATALIOANE DISCIPLINARE !

Cei care ajungeau aici erau PEDEPSIŢI, nu răsplătiţi cu onoruri. Şi dacă ajungeai să te pedepsească Roma în antichitate, la ce standarde morale existau pe vremea aia, cu siguranţă erai ceva mai rău decât Râmaru din zilele noastre...

Astfel, cele două legiuni romane staţionate prmanent în Dacia erau, de fapt, o adunătură de scursuri. De altfel, Legiunea a V-a Macedonica (şi cea mai importantă dintre ele) avea să fie mutată ulterior în diferite zone de graniţă ale Imperiului Roman, pentru a se lupta cu alte popoare de barbari – misiuni specifice BATALIOANELOR DISCIPLINARE !

În concluzie, femeile barbare dace, mustăcioase şi nespălate pe picioare, împreună cu minunaţii infractori ai Romei au fondat cu mândrie ceea ce astăzi se cheamă POPORUL ROMÂN. Vă mai miră că suntem cum suntem ?...

În rest, românii sunt minunaţi, exceptând faptul că suntem:

împuţiţi - românii consumă în medie 4 săpunuri, două paste de dinţi şi 4 kilograme de detergent pe an, adică ULTIMUL LOC în Europa !!

hoţi şi violatori –din totalul crimelor comise de străini în Italia, 15,4% au avut autori români, iar 16,2% dintre violenţele sexuale aparţin tot rom(ânilor, vrem nu vrem) . Românii mai sunt răspunzători pentru aproape 30% din furturile din automobile şi de 27% din furturile din centrele comerciale. Adică suntem NUMĂRUL 1 în Peninsulă ! (raportului pe 2007 al Ministerului de Interne. Mi-e frică de ăla din 2009...)

Mincinoşi, corupţi şi lacomi – vezi clasa politică din 1990 încoace, fără excepţie, indiferent de succesiunea la guvernare, culoare politică şi context economic...

În concluzie, românii îmi PUT rău de tot, incluzând aici şi românul din mine pe care îl descopăr în toate metehnele pe care prefer să le intuiţi, decât să vi le divulg ca la Sfânta Spovedanie...

Despre români. Episodul II: Realitatea istorică

2009-05-15T11:17:00.000+03:00

„Poporul român – pavăză a Creştinătăţii în calea Imperiului Otoman”

Într-adevăr, Principatele Române nu au fost transformate în paşalâcuri. Istoria noastră spune că turcii n-au putut. O mare vrăjeală. În realitate, turcii nu au vrut niciodată să ne cucerească. Probabil dacă simţeau nevoia, astăzi m-ar fi chemat Ahmet...
În drumul lor spre Roma şi Viena, otomanii nu se întâlneau cu noi de nicio culoare. Ar fi trebuit să urce spre nord, pentru a traversa inutil (şi aproape imposibil) Carpaţii. Şi dacă s-ar fi întâlnit, la ce armate de iobagi şi mujici deţineam în zonă, n-ar fi avut prea mult de lucru... În schimb, aşezaţi tangenţial faţă de drumul lor, eram o vacă bună de muls, furnizând multă vreme păpică, bănuţi şi carne de tun proaspătă pentru şcolile lor de ieniceri. Eram un fel de pit-stop, ca la Formula 1. După cum ştiţi, „birul” către imperiul otoman a fost plătit zeci de ani, mai riguros şi exact decât o rată la BCR şi consta în alimente, aur şi copii ! Practic, o „taxă de şmecherie”, pe care domnitorii noştri minunaţi au acceptat-o şi achitat-o din munca fraierilor, de dragul tronului. Victoriile noastre răsunătoare le numeri pe degete, ca pe victoriile Naţionalei de fotbal. Am învins când am atacat mişeleşte, când am fost subestimaţi mai mult decât meritam, sau când am avut noroc...
Sună pur românesc, nu ?... Şi perfect valabil în contemporan...

Şi-apoi mai avem TRĂDAREA.

O caracteristică a românilor încă de la începuturile unei istorii contrafăcute şi ingrate... O să menţionez câteva dintre „isprăvile” noastre de gen, strict din antichitate, relatate prea puţin, deloc, sau foarte „cosmetizat” în Istoria pe care o învăţăm la şcoală. Mă opresc la antichitate, că asta mi-a plăcut. În rest, m-a plictisit groaznic suita noastră de răscoale, revoluţii înnăbuşite şi domnitori fanarioţi. Dacă vreţi mai mult, căutaţi „Istoria trădării la români”, de Mircea Bălan. O carte în două volume generoase, care vorbeşte franc despre noi, şi ce ne poate pielea !...

48 Î.Hr. – Burebista îl trimite pe Acornio sa negocieze cu Pompei, un general dizident care plănuia să dea o lovitură de Stat la Roma. Acesta îi promite ajutor contra lui Caesar în schimbul recunoaşterii statale. Pompei se bazează pe daci, ajutorul de la Burebista nu mai ajunge niciodată şi, în consecinţă, Pompei este omorât cu graţie…

(Strabon, geograf şi istoric, 64/63 î.Hr. - 19/21 d.Hr.) „Dacii taie viţa de vie şi decid să trăiască fără vin”. Bineînţeles, la indicaţiile lui Burebista, probabil exasperat de „pâlnia largă” a supuşilor. Aceştia se conformează, cu excepţia unui grup de apropiaţi aristocraţi care – în loc să taie viile – îi taie capul lui Burebista, la o cumetrie cu apă plată. Motivele sunt incerte. Gestul contează...

29 î.Hr – Roles, Dapyx şi Zyraxes domnesc concomitant în regiunea Dobrogei. Pornind un război fratricid împotriva lui Dapyx, Roles se gudură pe lângă romani care îi oferă ajutor armat. Trupele lui Roles, ajutate de generalul Licinus Crassus îl asediază pe Dapyx într-o fortificaţie. Bineînţeles, un soldat din cetate trădează, deschizând porţile. Dapyx este măcelărit alături de întreaga armată şi de ce mai era de omorât prin zonă…

aprox. 106 d.Hr - (Cassius Dio , sec. al III-lea, „Istoria Romană” Cartea 68, capitolul 14) – este menţionată trădarea lui Bicilis, un apropiat al lui Decebal care divulgă romanilor locul în care acesta a ascuns tezaurul dacic: sub albia râului Sargeţia. Romanii pun mâna pe aproximativ 165 tone aur şi 330 tone argint, în bijuterii ! Suficient cât să pună pe picioare atunci un imperiu falimentar, iar pentru noi, astăzi, să trecem Criza fluierând (a pagubă)...

Dacă tot vorbim de antichitate, să nu uităm şi „goarnele” etno-genezei de care suntem atât de mândri. Originile noastre latine, sună frumos, însă doar sună, pentru că în realitate, ADN-ul pe care l-am moştenit explică multe din carenţele prezentului. Dar despre asta, data viitoare...